Posted by Desi caldura suparatoare nu imi dadea pace nici in casa, iar afara era de-a dreptul canicula, a trebuit sa ies sa rezolv diferite treburi prin oras. Astfel, am avut parte de o intamplare care mi-a ramas in minte, desi zisesem initial ca nu vreau sa scriu de ea pe blog.
Tocmai trecusem cu longboard-ul pe trecerea de pietoni pe langa o batrana, cand in spatele meu s-a auzit ca si cum ar fi cazut. Am intors capul si batrana era cazuta la pamant, probabil puterile fiindu-i rapuse de caldura de afara. M-am mai uitat inca o data, in speranta ca are cine sa o ridice, iar eu sa-mi continui linistit drumul. Nimeni nu parea interesat de ea, asa ca am oprit, am intors longboard-ul cu rotile in sus si l-am lasat acolo in mijlocului drumului, intorcandu-ma catre batrana.
Intre timp, se mai gasise un binevoitor sa o ajute, dar nu reusea sa o ridice de la pamant. Am reusit amandoi sa o punem pe picioare si incercam sa o convingem sa se aseze putin pe iarba, la umbra, pana ii mai vin puterile. Tinea mortis sa o trecem strada, ca nu va putea alerga dupa autobuz daca cumva vine intre timp.
Mi-am aruncat privirea dupa longboard si, cumva, cineva il pusese sprijinit de un stalp. Imi era frica sa nu incurce vreo masina.
Am intrebat-o daca putem sa sunam copiii si mi-a spus ca nu are telefonul la ea. I-am spus ca nu e nicio problema si ca pot sa sun dupa telefonul meu, daca stie numarul. Mi-a zis ca vrea doar sa o trecem strada, ca nu vrea sa isi deranjeze copiii, ca se supara pe ea. In clipa aia mi-a venit in cap exact imaginea mamei mele, care ar fi facut exact la fel, nu ar fi vrut sa ma deranjeze. Asa sunt batranii caposi, vor sa se descurce prin propriile puteri si sa ajunga acasa la ei. Pe de alta parte, mi-am dat seama ca daca mama mea m-ar suna si as fi la job la Bucuresti, i-as fi spus probabil sa se descurce cumva, ca nu am cum sa vin eu de la Bucuresti sa o ajut. Probabil nu ar fi apucat bine sa imi spuna ce are, ca i-as fi spus sa se grabeasca ca am treaba la munca. Si noi, astia, tinerii, gresim.
In cele din urma, am trecut-o strada, mi-am recuperat plasa cu cumparaturi si longboard-ul si am plecat mai departe. Dar intamplarea mi-a ramas cumva in cap.
E vina lor ca nu vor sa ne deranjeze, e vina noastra ca suntem mereu ocupati, alergand pentru a invinge in societatea in care traim si uitam de ei sau ii repezim de atatea ori, incat raman cu impresia ca ne deranjeaza daca ne suna? De multe ori avem 2 joburi, alergam de dimineata si pana tarziu in noapte, pentru a ne indeplini visele sau pentru a avea un trai mai bun decat l-au avut ei in comunism. Dar sunati-ne, pentru ca nu ne deranjati, chiar daca uneori suntem grabiti si cautam sa va expediem repede!