Inception: CIP and HC 91

Toshiba lanseaza un concurs prin care vrea sa iti duca gandurile exact la inceputul existentei tale ca si calculatorist. Poate unii si-au dat seama din prima clipa, poate altii au ajuns cu timpul sa iubeasca ceea ce astazi numim computer.

In cazul meu a fost dragoste la prima vedere, si la a doua, si la a treia, si forever… dar sa pornim cu inceputul.

Tatal meu este de profesie inginer electronist  si, pe vremea lu’ nea nicu’ dar si cativa ani dupa aceea, mai repara cate un televizor/casetofon/magnetofon in timpul liber. Produse care bineinteles ca erau „testate” de mine din momentul in care erau functionale si pana cand venea nenea proprietarul sa le ia. Si le butonam de le luau nabadaile.

Intr-o dupa-amiaza se prezinta la tatal meu un om cu un calculator CIP, avea o problema la alimentator, pe care tatal meu a remediat-o in juma’ de ora. Eram foarte curios la ce e buna cutia aceea misterioasa care are asa multe butoane. Eram in clasa a VIII-a si de cand ma stiu sunt foarte curios din fire. Seara a venit proprietarul lui si fericit ca are din nou „jucaria” functionala a vrut sa imi arate ce face si mi-a pus un joc. Jocul ala gen ping-pong 2D cu o bila de spargeai ceva ziduri de caramizi, probabil varianta lui cea mai rudimentara. Oricum pentru un copil de clasa a VIII-a era mina de aur, de atunci tot ce mi-am dorit a fost un computer.

Si astfel a venit promisiunea ca daca intru la liceu imi vor cumpara un computer. Timpul a trecut repede si am ajuns si pe treptele liceului. Si cum am ajuns proaspat liceean, am inceput sa cer tot mai des computerul promis. Initial nu gaseau si ramasese ca se duce la Bucuresti sa-l cumpere, apoi a gasit o firma chiar in Campina (acolo am trait si copilarit), IIRUC, care aduceau astfel de computere. Dar tocmai il vandusera cu o zi inainte pe ultimul si urmau sa aduca peste doua saptamani inca 2 bucati. Si plansete, si bocete, „ca mi-ati promis si nu vreti sa imi luati”, si suparare si scandal mare in casa pe treaba asta. Si se apropia Craciunul si o data cu el si promisiunea ca pana in Craciun o sa il am, si eu si mai disperat ca o sa treaca si Craciunul si nu o sa am jucaria mult visata.

Si cred ca in ajun de Craciun, a venit tata de la servici o fuga cu o cutie mare frumos ambalata in care zacea ascuns visul meu de o viata. Mi-a spus ca pana nu vine el de la servici sa nu umblu la ea ca sa il monteze el si sa nu stric ceva. Si a plecat. Am stat 10 minute uitandu-ma la cutia de carton in care zacea ascunsa minunea, am stat 20 de minute, apoi am inceput sa ma foiesc prin casa, ba la cutie, ba la mami sa-mi dea voie sa deschid cutia. Dupa 3 ore de stres mama a cedat: „Deschide drak odata cutia aia si daca il strici e treaba ta, nu iti mai luam altul”.

Atata a trebuit sa aud ca eram deja cu mana in cutie si scoteam minunatiile din ea. Un alimentator, un cablu, o carte si cutia cu multe butoane. Alimentatorul era simplu, m-am asigurat ca nu exista 2 gauri la fel in care sa intre mufa respectiva, sau ca nu o bag intr-o pozitie gresita. Nici nu aveam cum, mufa de alimentare arata ca mufele vechi de casetofon cu 5 picioare. Apoi cablul celalalt era destul de simplu, o mufa era de tv, era clar ca se duce in televizor, cealalta era putin mai altfel (cum sunt mufele de audio profesionale din ziua de azi) si intra in computer. Am montat, m-am mai dus odata la mami sa ii confirm ca totul e montat si ca urmeaza sa-l bag in priza si cam asta a fost. Televizorul deja nu avea secrete pentru mine (o chestie alb-negru cu lampi) asa ca am gasit repede un canal liber pe care am cautat semnalul de la calculator si astfel m-am trezit cu prompterul pe ecran.

Si de aici a inceput minunea, am luat cartea si am inceput sa scriu de pe ea primul program in BASIC. Bine inteles ca am sarit peste partile introductive cu montajul si cum si ce inseamna prompterul. Am trecut direct la tastat. Problema e ca desi gaseam instructiunile pe taste, „INPUT”, „PRINT”, „LEN” (da inca le mai stiu) acestea nu se lasau scrise usor. Dupa doua ore am observat ca litera de pe ecran, cursorul, se schimba si e cand un E care clipeste cand un P, si ca in functie de ce litera e acolo tasta respectiva scrie altceva la apasare. (Scria in carte dar cine a citit paginilea alea).

Dupa ce m-am prins de smecherie a fost simplu sa scriu instructiunile de pe carte, si explica acolo si cum sa rulezi programul:

10 PRINT „SALUT”

Rulare, si minune, computerul ma saluta. Cand a venit tata de la munca deja eram la LEN a=10 LEN b=20  PRINT „a+b”.

Despre cum am bagat primul joc, de pe o caseta copiata de la un prieten o sa va povestesc altadata. Pana atunci vreau sa multumesc celor de la Toshiba pentru ocazia oferita de a imi reaminti poate cele mai minunate momente din viata mea. Desi orice nou gadget pe care mi-l cumpar imi creeaza o stare enorma de bucurie si exaltare, probabil niciodata nici o alta „jucarie” nu va reusi sa creeze fericirea pe care am avut-o la contactul cu primul computer.

P.S. Probabil acum intelegeti de ce iubesc asa de mult computerele.

P.S.2 Nici nu mai conteaza daca castig sau nu un Folio pe langa placerea pe care mi-a oferit-o rememorarea acelor vremuri.

P.S.3 Ce s-a intamplat cu jucaria mea de odinioara. Din cand in cand am mai folosit-o, pana intr-o zi cand s-a ars procesorul. E insa si acum la tara intacta si o pastrez ca amintire. Sau cel putin mai exista si in urma cu cativa ani. Alimentatorul de la ea a primit de ceva vreme – 10 ani – un bec in capatul lui care lumineaza noaptea camera parintilor pentru a nu le fi urat.