mart. 1

Rapa Soarelui, Bobolia, Campina

Rapa Soarelui, Bobolia, Campina

Stiti deja ca imi place sa explorez atat „jungla urbana”, cat si locurile salbatice si izolate ale lumii. Asa ca odata cu venirea caldurii, am redeschis sezonul de calatorii in salbaticie, iar daca data trecuta va povesteam despre toate aceste aventuri intr-un proiect de explorare a judetului Prahova, de data aceasta am decis sa extind ideea si sa leg toate aceste articole sub hashtagul #wildadventure.

Pentru inceput, am ales un loc destul de salbatic, de care ma leaga multe amintiri, deoarece este locul in care mi-am petrecut o parte din copilarie. O rapa de nisip, unde de cele mai multe ori sapam dupa scoici si alte relicve pietrificate de zeci de milioane de ani. In caz ca nu stiati, pe locul unde astazi se afla Romania, acum multi, multi ani a fost o mare, iar in rapa respectiva, formata din nisip de pe fundul acelei mari, s-au gasit cochilii pietrificate si pesti. Chiar si acum am gasit ceva urme de scoici pietrificate in nisipul moale.

Pe mine ma leaga multe amintiri de rapa respectiva si de dealurile din spatele ei, un drum lung, prin padure, care duce catre o localitate aproape uitata de lume, Draganeasa. Si in cursul zilei de ieri am ajuns pana aproape de Draganeasa, chiar daca drumul a parut enorm de lung si obositor, ceea ce stiam de altfel.

Calatorind printre amintiri

Partea I. O noapte de pomina

V-ati dorit sa innoptati vreodata in padure, doar voi, un foc si linistea noptii? Pentru ca de la varsta de 6-7 ani am planuit asta si ne-am dorit mereu sa ramanem o noapte in padure. Problema era ca nu puteam explica parintilor nostri nebunia noastra, asa ca a trebuit sa asteptam ani in sir, pana avea sa vina acest moment. Am terminat liceul, dar visul nostru (al meu si al lui frate-miu) nu se indeplinise inca. Cred ca eram la facultate, deja plecasem din Campina (sunt amintiri destul de incetosate), cand l-am sunat si i-am zis: „Mai tii minte visul nostru de a sta o noapte in padure? Ce zici, o facem diseara?”. Si cam asta a fost. A ramas sa imi confirme daca ai lui pleaca la nu stiu ce onomastica si daca poate veni cu mine in acea noapte in mijlocul padurii. Spre seara, am ajuns la el, pregatiti de marea aventura. Parintii lui au plecat, sora-sa a zis ca nu suntem zdraveni la cap, dar stia de ani buni ca facem intotdeauna ce ne punem in cap, asa ca nu putea decat sa ne spuna ca suntem dusi cu capul, iar noi am cautat ceva „provizii” prin frigider si am plecat. Adica 2 cartofi, o ceapa si o bucata de slana, nici aia prea mare… si chibrituri, ca sa facem focul.

In lumina asfintitului ne-am urcat incet, tacuti, pe poteca din stanga rapei si ne-am indreptat catre padure. Am gasit la vreo 5-10 minute de mers un mic luminis si am decis ca e potrivit pentru a poposi acolo. Am facut o mica imprejmuire de pietre pentru zona in care urma sa facem focul si ne-am asigurat ca nu e niciun copac prin jur. Nu vroiam sa facem vreun dezastru prin padure. Apoi am apucat sa adunam lemnele de foc. Deja se innoptase cand am facut focul si ne-am asezat frumos langa el si am inceput sa povestim, in mare, amintirile din copilarie.

Pe la 12 noaptea am consumat proviziile, un cartof copt in cenusa si bucata de sunca prajita pe un bat in foc. Pe la 1 noaptea am vrut sa exploram padurea, norii se mai raspandisera si era luna plina. In prima zona cu arbusti am descoperit, la lumina lanternelor, ceva balegar de animal, destul de mare si proaspat, semn ca probabil nu trecuse jumatate de ora de cand in jurul nostru avuseseram musafiri. Asa ca am decis sa ne intoarcem la foc si sa ramanem acolo. Am adunat inca un brat de lemne si am revenit la povestile din jurul focului. Pe la 3, frate-miu a adormit in timp ce vorbeam cu el, asa facea si acasa, asa ca am ramas singur, admirand padurea. M-am mai dus dupa un brat de lemne, ca sa ne fie bine si in curand am adormit si eu langa foc.

Pe la 5 dimineata, focul abia mai palpaia. Si pentru ca era undeva in luna mai, era al naibii de frig la ora asta, asa ca m-a trezit frigul; l-am trezit si pe frate-miu si am observat ca incet, incet, se crapa de ziua. Am mai pus cateva lemne sa ne incalzim si imediat ce s-a facut destula lumina cat sa putem cobori poteca, am stins focul si ne-am indreptat, rupti de oboseala, spre casa.  O fost o noapte de pomina.

Partea a II-a. Caprioarele

Mergeam prin padure si stateam de vorba; la un moment dat, Dragos ma prinde de mana si imi face semn sa tac. Tocmai urcasem un deal si in fata noastra, pe urmatorul deal, pasteau in liniste niste caprioare. Probabil dealul pe care tocmai il urcasem si padurea izolau destul de bine fonic si nu ne-au auzit vorbind.

Am stat cateva minute si le-am admirat, apoi ne-am gandit ca ne putem apropia cumva de ele fara sa ne simta si sa ajungem si mai aproape de ele. Minte de copii, ce sa ne ceri. Am ocolit frumos dealul, incercand sa ajungem din spatele lui undeva intr-o zona mai apropiata de ele. Din pacate, pana am ajuns noi, nu mai era nici urma de caprioara, probabil de mult disparute in negura padurii. Oricum, a ramas in colectia de amintiri, pentru ca nu prea des am avut ocazia sa vad caprioarele in salbaticie. Daca stau sa ma gandesc, cred ca mi s-a mai intamplat de doua ori, o data eram in masina si alta data in tren.

Part a III-a. Varu’

Obisnuiam des sa escaladam rapa, si eu si prietenul meu cel mai bun, „frate-miu”. Stiam ca e un drum greu care se termina cu un perete vertical, in care era sapat un mic sant, cu trepte pe care urcam cam un 2 metri, dupa care aveam o ultima zona si ajungeam sus pe deal. De data asta insa eram 3, varul meu venise in vizita pe la mine si l-am luat si pe el sa-i aratam unul din locurile noastre secrete, in care ne petreceam zilele de vacanta sau zilele libere. Si frate-miu era deja putin ofticat ca il luasem cu noi si pe asta, dar eu am zis, las’ ca se descurca. Noi am trecut de zona peretelui vertical, iar dupa ce treceai de zona respectiva, stiam ca nu ne mai putem intoarce, varu’ a inceput sa se panicheze si sa i se faca frica. Am incercat sa-i explicam ca venim dupa el dupa ce coboram pe poteca, dar el continua sa planga si sa zbiere speriat de moarte. In jos nu era cale de intoarcere, niciodata dupa ce am trecut de punctul acela, nu ne-am mai intors inapoi, asa ca ne-am continuat cu atentie drumul in sus, apoi de deasupra i-am explicat ca venim jos si urcam iar dupa el si il dam jos de acolo.

Nu vreau sa stiu ce ganduri i-au trecut prin minte cat timp noi am coborat pe poteca si a ramas singur in mijlocul pustietatii. Frate-miu ma tot certa: „… si ti-am zis, mah, sa nu-l luam cu noi…”. Intr-un final, am urcat din nou rapa si l-am dat jos de acolo.

In prezent

Scopul meu era sa urc rapa si apoi sa ma indrept prin padure catre Draganeasa, de fapt o zona cu case pustii, pe care o descoperisem in copilarie. Doi dintre prietenii mei au abandonat pe la jumatatea ei, iar eu si Danuta am continuat sa urcam. Dupa ce am trecut de partea unde altadata se afla peretele vertical si punctul de unde nu te mai puteai intoarce, mi-am dat seama ca riscurile sunt crescute, dupa perioada iarnii nimeni nu mai trecuse pe acolo si nu era nicio scarita sapata in nisip, asa ca am decis sa coboram si noi si sa urcam sus, pe vechea poteca.

Am ajuns sus, ne-am tras sufletul si am plecat pe un drum forestier, care altadata nici nu exista, catre Draganeasa. Un drum enorm de lung, avand in vedere ca serpuia in jurul dealurilor, dar camarazii mei de calatorie nici nu voiau sa auda de drumul meu direct prin padure si care le putea scoate in cale multe alte rape.

Aveam la noi 2 sticle de apa si niste sandwich-uri pregatite de acasa. Dupa vreo 2 ore de mers, cand ei tot insistau sa le dau de mancare, iau eu sustineam ca mancam la destinatie, am decis sa fac o gluma, o gluma foarte amuzanta, daca nu ar fi fost adevarata. Le zic razand ca tot aman faza cu mancarea, ca sa nu le spun ca am uitat de fapt sandwich-urile acasa. Si stau o secunda dupa ce fac gluma si imi aduc aminte ca totusi nu le-am bagat in rucsac si ca nu stiu unde sunt uitate. 10 secunde mai tarziu, mi-am dat seama ca au ramas in masina, departe de noi.

Daca lumea era deja bosumflata pe mine ca tot tin mortis sa mergem mai departe, deja devenise si mai frustrata. Le zic ca trebuie sa gasim in sat un magazin, ceva, de unde sa le iau niste biscuiti si ca am hotarat sa mergem mai departe. Ii si pacalesc ca e alt drum de intoarcere si mergem mai departe. Dupa inca 30 de minute de mers, Danuta decide ca nu mai poate si incepem sa ne certam pe faptul ca eu zic inainte si ea ca trebuia sa ne intoarcem spre Campina acum 2 ore. Ma salveaza telefonul cu un „ta-dam” care anunta ca am facut 10 mii de pasi. Asa ca incepem sa radem cand auzim respectivul semnal sonor si decidem sa mergem mai departe.

Ajungem sa vedem Draganeasa si imi dau seama ca mai avem cam o ora pana se face noapte. Acum ei sustineau ca poate gasim o masina care sa ne scoata din pustiu, eu le ziceam ca nu cred ca gasim vreuna si sa ne intoarcem inapoi. Dupa 10 minute de explicatii pe Google Maps, decidem sa ne intoarcem. Ii indrept pe drumul forestier care duce spre Poiana Campina si le explic ca eu o iau de-a dreptul prin padure, ca sa ajung la locul de unde am plecat, la rapa si sa iau masina si sa vin sa-i iau de pe traseu.

Si primele 5 minute am mers pe un drum forestier, dupa care a urmat un deal mare de urcat si am ajuns la drumul care ducea spre masina. Cu greu. Dar totusi nu se vedea orasul, ceva era in neregula, asa ca dupa ce am mai mers inca 10 minute pe el, mi-am dat seama ca e alt drum si ca nu am nicio sansa sa o iau prin padure catre masina, pentru ca era prea mult de coborat si urcat prin vai si m-ar fi prins noaptea, asa ca ma intorc in drumul principal, undeva la o ora in urma grupului pe care il parasisem cu nici 30 de minute in urma. Am luat-o sprinten la pas pe drum, incercand sa ajung la drumul celalalt si de acolo spre zona Bobolia. Deja sa facea seara, dar vremea tinuse cu noi si nu ploua, doar cativa stropi cat sa nu te uda sau sa te deranjeze.

Cand am ajuns sus, in varful rapei, era noapte complet, a trebuit sa aprind ledul telefonului ca sa imi gasesc drumul prin padure. Ceilalti m-au zarit de jos, din drum, pentru ca desi ocolisera, ajunsesera si ei aproape de masina. Am coborat incet si cu atentie prin intuneric. Gleznele abia mai rezistau, iar senzatia de rau era tot mai pronuntata.

A fost o zi cu mult efort depus, pe care prietenii mei cu siguranta o vor tine minte multa vreme.

Foto: Bobolia, Rapa Soarelui, Draganeasa

 

Ti-a placut acest articol? Sustine-ma pe Patreon!
  1. Arbunea Ionut 01/03/2015, 5:33 pm

    Frumoasa povestea si frumoasa aventura si pozele sunt frumoase numai ca in unele situatii sunt putin cam intunecate. Si pe mine ma bate gandul sa fac o data o mica excursie de genul, dar mai am de astepta pana sa imi pun planul in aplicare.

Comentariile sunt inchise.