Posted by Nu, nu stiu despre ce vorbesc. Dar vorbesc. Nu caut nimic, am cautat multa vreme, dar nu am gasit, asa ca m-am consolat. Stau pe carare si merg, sau poate am ratacit de mult cararea. Sau poate chiar asta este cararea pe care trebuie sa o urmez. Pot oricand sa ma razgandesc si sa o iau in alta directie, dar nu am curajul sa o fac. Si nici nu intrevad o directie mai buna. Doar merg, agale, si incerc sa nu ma uit in urma. Sa nu privesc vechile decizii, sa nu privesc vechile iluzii. Intodeauna apar semne, care indica ceva. Dar eu nu stiu ce indica, sau nu vreau sa stiu. Si totusi, mereu, imi doresc sa vad mai mult. Tot mai mult. Caut ceva, si probabil insa cautarea imi da un scop, o directie, un sens.
Si totusi, cararea se repeta, toate acestea s-au mai intamplat, si recunosc semnele, dar nu stiu deciziile trecute, ca sa le pot lua pe viitoarele. Doar merg si privesc. Sunt martorul unor evenimente care s-au petrecut demult. Si totusi par atat de prezente, atat de reale. Le simt, si eu nu mai sunt acelasi, am obosit, imi caut drumul catre casa, fara ca sa stiu daca directia in care merg nu ma duce mai departe de ea. De parca ar exista o casa, in aceasta mare iluzie de neoprit.
Merg mai departe, culegand cadourile presarate pe carere, de mine, cu mult inainte de a ma naste. Nu voi gasi toate aceste cadouri, dar poate o parte din ele imi vor ajunge ca sa inteleg.