Zona centrala din Kyoto (day 2)

 M-am trezit pe la 6 dimineata. Cand m-am uitat pe geam, era atata lumina, incat puteam sa jur ca e 10-11 ceasul. Dana zicea ca de pe la 4:30 e asa lumina, dar ca vrea sa mai doarma. Am profitat de ocazie sa imi scriu intamplarile de pana acum si sa pregatesc locurile de vizitat pentru ziua ce tocmai incepea.

O zi dedicata templelor, castelelor si zonelor invecinate locatiei in care stam.

Desi ne propusesem sa plecam de dimineata, oboseala si schimbarea de fus orar au facut ca Danuta sa doarma 12 ore si, cum stiam de cate ore de somn avusese  parte in ultimele zile, nu m-am indurat sa o trezesc, chiar cu riscul de a iesi afara in plina caldura sau de a taia drastic din obiective.

Desi la un moment dat am gasit o solutie de a ajunge cu JR Train in gara centrala, in mare parte am preferat mersul pe jos, atat pe strazile mari, cat si pe diverse stradute, unde abia incapea cate o masina, dar unde puteai observa tot felul de lucruri interesante.

In mare, toata ziua de azi s-a invartit in jurul unui castel, doua temple si gara centrala, pe care am avut ocazia sa o descoperim mai indeaproape, dupa ce zilele trecute vazusem doar o mica parte din ea.

Nijo Castle – Resedinta din Kyoto a lui Tokugawa Shogun

Simplitate este primul cuvant care imi vine in minte atunci cand ma gandesc la acest castel. Nu se poate compara aproape nimic cu ceea ce suntem obisnuiti sa vedem in Europa. Singurul element care se poate regasi sunt zidurile mari de piatra inconjurate de apa, dar, in rest, totul este complet diferit. In interior nu am avut voie sa facem fotografii si nici nu era mare lucru de fotografiat. O casa simpla din lemn, cu camere largi, spatioase, fara mobilier si fara alte zorzoane. Desi caldura de afara ne sufoca, am avut placerea sa constatam ca aceste case sunt racoroase si atmosfera din ele era foarte placuta. La intrare ne-am descaltat, ceea ce a facut plimbarea prin interior si mai placuta.

Ce m-a impresionat in mod deosebit? Scandurile de lemn din podea. Stiti ca orice scandura de lemn atunci cand calci pe ea scartaie, dar sa controlezi si sa „alterezi” acel scartait, astfel incat sa imite pasarile din gradina… imi venea sa caut un levier si sa scot o scandura sa vad cum au reusit sa faca si asa ceva. Practic plimbarea pe podelele de lemn nu facea altceva decat sa scoata numeroase triluri de pasarele si sa iti dea iluzia ca esti intr-o gradina. Chiar nu stiu cum le-a dat prin cap sau cum au reusit vechii mesteri japonezi sa faca asa ceva.

Nishi Honganji

Primul templu in care intru. Prima impresie pe care am avut-o dupa ce am pasit in templu a fost ca toata bogatia nu se afla la boierime, ci la templu. Daca pana acum cuvantul predominant era simplitate, acum am trecut brusc la complexitate. Altarul exprimand clar bogatie si lux.

Higashi Honganji

Foarte asemanator cu templele de la Nishi Hongaji, doar ca de data aceasta templul principal pare sa aiba doua etaje, sau un acoperis format din doua etaje. Curand aveam sa aflu ca sunt in cea mai inalta cladire din lemn din lume. Si intr-adevar dimensiunile ei erau impresionante. Muzeul din pacate nu l-am mai prins deschis, fiind trecut de ora 16:00, dar m-am bucurat ca m-am putut plimba macar prin interiorul templului, in liniste, pentru ca in interior erau persoane care se rugau sau meditau, ceea ce m-a facut sa-mi dau seama ca templul nu e doar pentru turisti, ci e folosit in mod curent de catre locuitorii orasului.

Primul Bento

Daca in prima zi am cam trisat, reusind sa gasesc la supermarket ceva salam, paine si cola, astazi am zis ca e vremea sa incercam si asa ceva. Dupa ce caldura de afara a facut sa ne treaca toata ziua cheful de mancare, spre seara, odata cu intoarcerea la hotel, am decis sa luam si ceva de mancare si ca e timpul sa incercam faimoasele bento. Si bineinteles ca am incercat sa mananc cu ajutorul betisoarelor japoneze, dupa un scurt curs urmat pe YouTube, lucru care m-a ajutat.

Oricat am incercat eu sa gasesc ceva cu carne, nu am scapat de orez, care se pare ca se regaseste in aproape fiecare mancare oferita de ei. Orezul ala fata de cel de la noi nu are niciun gust, nici sare, nici nimic, dar din cate imi dadusem seama inca din avion, e pe post de paine si se mananca impreuna cu celelalte elemente care compun un bento.

Cu bestisoarele ne-am descuracat atat eu cat si Dana fara prea mari probleme, iar mancarea a fost delicioasa, chiar daca am ales un bento destul de simplu. Oricum, experienta aceasta m-a determinat sa-mi iau un set, doua de betisoare si pentru acasa, pentru a repeta experienta de a manca cu ajutorul lor.

P.S. Stiu ca vreti mai multe poze, si am peste 300 de poze doar de azi, doar ca din pacate sunt foarte greu de manevrat pe chromebook, inclusiv vizualizarea lor pentru a selecta pe cele care sa le redimensionez si sa le urc pe blog. Va promit sa pun mult mai multe in articolele pe care le voi scrie dupa ce ma voi intoarce acasa.