Ostia, portul Romei, în anul 782 de la întemeierea Cetății (cam anul 29 d.Hr.). Într-o tavernă (taberna), seara, lângă un ulcior de vin, Lucius le vorbește prietenilor.
Ascultați-mă, prieteni, și nu râdeți, pe Hercule! Știu că veți spune că am băut prea mult vin nediluat, dar jur pe Jupiter cel Prea Bun și Prea Mare (Iuppiter Optimus Maximus) că ce vă spun e adevărat.
Nu știu cum am ajuns acolo. Poate zeii m-au luat în vis, poate Mercur m-a purtat pe tărâmuri pe care niciun muritor nu le-a văzut. Eram într-o cetate (urbs) atât de mare încât Roma ar părea lângă ea un sat de păstori. Casele erau înalte cât zece temple puse unul peste altul, iar zidurile lor erau din sticlă (vitrum), limpede ca apa, ca și cum bogații acelui loc ar fi avut sticlă cât alții au piatră.
Dar nu despre case vreau să vă vorbesc. Vreau să vă spun despre pasărea de fier.
Stăteam într-un loc larg, ca un Câmp al lui Marte (Campus Martius), când am auzit un zgomot. Nu era tunet, dar semăna. Era ca și cum o sută de fierari ar fi bătut toți deodată pe nicovală, iar o mie de tobe de război ar fi răspuns. Pieptul îmi tremura ca atunci când trece cavaleria la galop pe lângă tine. Mi-am ridicat ochii spre cer și am văzut-o.
Venea prin aer, dar nu ca o pasăre. Nu dădea din aripi. Era mare cât un car de luptă (currus) cu patru cai cu tot, poate și mai mare, și avea culoarea mantiei unui general la triumf, roșie ca sângele. Trupul ei era rotund în față, ca un bob de strugure, și se subția spre spate într-o coadă lungă, ca a unui scorpion.
Iar deasupra ei, prieteni, deasupra ei se învârteau niște brațe lungi, subțiri ca vâslele unei corăbii (remi), dar se învârteau atât de repede încât nu le mai vedeai, ci doar un cerc tremurând în aer, ca atunci când copilul biciuiește titirezul (turbo) și acesta pare că stă pe loc de cât de iute se rotește. Parcă era o roată de moară pusă culcat pe acoperișul unei case, și moara aceea măcina chiar aerul.
Și pe coadă avea o roată mai mică, tot învârtindu-se. Nu am înțeles de ce. Poate ca să nu se rotească tot trupul odată cu brațele, așa cum corabia are cârmă (gubernaculum) ca să nu o ia valurile unde vor.
Apoi s-a oprit în aer. Nu cădea, nu urca. Stătea nemișcată deasupra pământului, cum stă uliul (accipiter) deasupra câmpului înainte să se arunce pe iepure. Și a început să coboare, încet, ca un butoi lăsat cu frânghia de pe zidul cetății.
Vântul pe care îl făcea! Pe Eol, stăpânul vânturilor! Era ca și cum toți fiii lui Eol ar fi scăpat din burduful lui Ulise deodată. Praful s-a ridicat în vârtejuri, frunzele zburau, mantia (pallium) mi-a fost smulsă de pe umeri și a trebuit să alerg după ea. Oamenii din jur însă nu fugeau. Nu se rugau. Nu aduceau jertfe. Priveau ca și cum ar fi văzut un măgar ducând saci la moară. Pentru ei nu era o minune. Asta m-a înfricoșat cel mai tare.
Când a atins pământul, am văzut că nu avea picioare ca o pasăre, ci două tălpi lungi, ca niște sănii pe care se duc pietrele la construcții. Iar în fața ei avea un ochi mare de sticlă, și prin ochiul acela am văzut oameni.
Oameni, vă spun! Oameni în burta păsării, ca războinicii greci în calul de lemn de la Troia! Purtau coifuri (galeae) rotunde și netede, fără creastă, iar peste ochi aveau fâșii de sticlă neagră. S-a deschis o ușă în coasta păsării și au sărit afară. Au luat un om bolnav, care zăcea pe o targă (lectica), l-au urcat înăuntru și pasărea s-a ridicat din nou la cer, cu tot cu el.
M-am gândit: iată, aici Esculap (Aesculapius), zeul vindecării, nu își mai trimite șerpii, ci pasărea asta de fier, ca să-i ducă pe cei bolnavi la templul lui mai iute decât orice cal.
Mai toarnă-mi vin, Gaius. Și nu diluat de data asta.
