El si Ea – poveste de dragoste

 Mi-am amintit. O lacrima aluneca usor pe obraz. Nu stiam inca daca de bucurie pentru ca mi-am amintit, sau doar de la tristetea acelor vremuri. Si totusi… a trecut atat de mult timp.

Dar amintirile au devenit atat de limpezi, atat de clare, incat nu mai exista niciun fel de cale de interpretare a lor.  Dupa atatia ani, totul devenea de o limpezime cruda.

Intai mi-am amintit de Ea si nu a fost deloc complicat sa-mi amintesc si de El, la scurt timp. Iar povestea de am sa v-o spun in continuare, o sa-mi ramana vie in minte pana la sfarsitul zilelor.

El

Era un tanar chipes, vioi, plin de viata. Lucra la fabrica, iar sambata se ducea in parc sa admire oamenii. Atat de tare ii placeau oamenii, ca ar fi stat intreaga zi sa se uite la ei si la micile lor bucurii. Iubea viata, frumosul si era intotdeauna optimist. Daca se ivea o problema la fabrica, era primul care venea cu o solutie.

Ea

O adevarata zana din povesti, as putea spune, parul balai, cu usoare nuante de roscat, ii ajungea pana la umeri. Cand o vedeai, o indrageai instant, iar daca iti si zambea, te-ai fi inmuiat tot. Vesela si plina de viata, iubea artele si frumosul, uneori statea in parc si picta, alteori doar admira natura si cauta surse nebanuite de inspiratie pentru operele ei. Imi aduc si acum aminte cum intr-o zi a rupt cateva ramurele de cires si a impletit o coronita pe care a daruit-o unei copile care se juca in parc.

Povestea

Prima oara a zarit-o in parc, pe banca. Era atat de frumoasa, incat primul impuls a fost sa verifice daca nu cumva viseaza. Chipul ei senin si zambitor se incadra perfect intre cei doi pomi abia infloriti. Se bucura de venirea primaverii si de pasarile care se intorceau de peste mari si tari. Zambea si parea atat de fericita, incat nimic in jur nu parea sa mai conteze. Timpul parca se oprise in loc.

El o privea din capatul celalalt al parcului inmarmurit. A stat asa cateva minute bune, fara ca macar sa indrazneasca sa clipeasca. In cele din urma, paru ca s-a hotarat, ca o sa mearga la ea si ca o sa-i vorbeasca. Dar nu, nu s-a intamplat asa, trebuiau sa mai treaca alte cateva saptamani pana la acest moment. Doar el poate sa stie de ce, nu am aflat niciodata raspunsul.

Si astfel, in fiecare sambata, el revenea in parc, o privea timp indelungat si pleca la lasarea serii inapoi spre casa. Apoi intr-o sambata, spre mijlocul primaverii a indraznit. A rupt o ramura de cires si s-a dus spre ea. S-a asezat pe banca langa ea, dar nu spuse nimic; dupa cateva minute de liniste i-a intins crenguta si a baiguit ceva: ” … asta… asta este pentru tine”. Nici nu indraznea sa o priveasca, nici nu indraznea sa mai zica ceva. Un chicot scurt, un zambet si un multumesc se auzi imediat; apoi s-a uitat la el si l-a intrebat: ” Cum te numesti?”.

Incet, incet se lasa seara, cei doi tineri isi continuau discutia si se sorbeau din priviri. I-am revazut de atunci mereu impreuna in parc si pareau facuti unul pentru celalalt.

Apoi a venit acea zi nefasta, cand a inceput razboiul. El astepta la marginea oraselului in acelasi parc in care se cunoscusera. Era nervos si agitat, se anuntau zile grele de bombardament, iar frontul de vest inainta rapid spre oras. Se daduse ordinul de evacuare cu cateva ore mai devreme si multi erau grabiti sa plece spre nord cat mai repede.

Dar el astepta; si a asteptat in acea seara pana la lasarea intunericului, doar, doar va aparea intr-un sfarsit. A doua zi ne-am revazut pe drum, se vedea ca e nedormit si obosit, probabil asteptase intreaga noapte. Imi era mila de el, dar nu stiam ce sa-i spun.

Ani de zile dupa aceea a cautat-o indarjit, dar nu a reusit niciodata sa o gaseasca. Si cu fiecare an care trecea devenea mai trist, mai inchis in el si mai ursuz.  Apoi a inceput incet, incet, sa uite sau sa nu ii mai pese de nimic. Dar aflat pe patul de spital in ultimile momente ale vietii si-a amintit, si o lacrima se prelinse usor pe obraz. Era fericit pentru ca si-a amintit.