Al doilea salt

 Eram pe drum, lasasem undeva in zare luminile Bucurestiului si ma indreptam spre casa. La ora aceea, drumul era pustiu, asa ca mergeam relaxat cu 80 km/ora. Puteam sa dau mai tare, dar stiam ca sunt obosit dupa o zi incarcata si plina de evenimente. Muzica de la radio, desi veche, ma facea sa ma simt bine si sa ma bucur de fiecare clipa pe care o petreceam in masina. Eram inca cu gandul la shaormeria aia care se inchisese, dar ma consolam cu faptul ca acasa o sa pap niste friptura buna inainte sa ma culc. Pana la urma, fusese o zi interesanta, in care invatasem lucruri noi, stabilisem contacte noi si care se incheiase cu un spectacol de magie si o conversatie placuta cu prietenii din blogosfera. 

Apoi a inceput melodia aia la radio, nici macar nu-mi amintesc acum ce melodie era, dar era clar ca urma sa se puna din nou cortina, era clar ca acum nu mai exista nici un punct exterior de care sa ma pot agata. In plus, o partea a creierului era clar ocupata cu pastrarea masinii pe sosea. Am redus totusi viteza preventiv, stiind ca in curand atentia mea va avea o scadere drastica.

Si s-a pus cortina. Eram din nou singur, iar linistea noptii mi se parea minunata. Imi aducea aminte de anii de dinaintea casatoriei cand plecam cu masina noaptea, fara sa am o directie anume, doar pentru a ma putea bucura de drum si de linistea noptii. Mi-am amintit de durerea de spate care ma supara de cateva zile si de faptul ca doctorul a spus ca nu e nimic la coloana.

Daca nu e de la coloana, ar putea fi de la altceva, ar putea fi chiar cancer la vreun organ aflat in acea parte a corpului. Poate chiar cancer in faza terminala si nu se mai poate face nimic. Si am inceput sa ma intreb. Ce as face, daca as mai avea doar cateva zile sau saptamani de trait?  S-ar merita tot acest efort, ar mai conta blogul meu, ar mai conta afacerile mele, ar mai conta ceva? Si intrebarea care revenea iar si iar in minte: De ce esti aici? Era clar ca nu puteam vorbi de fericire, cand eram nemancat (desi ciugulisem ceva si la Netcamp si la „evolio”), obosit, cu o zi neplatita la job, cu becul aprins la benzina inca la iesirea din Otopeni, cu …. nici nu mai conta…

Apoi gandurile au fost intrerupte de podul de la Ciolpani, care se intrezarea in departare. M-am gandit ca as putea face saltul inapoi in ceea ce voi numiti realitate, printr-un soc puternic de adrenalina. M-am gandit ca ar fi interesant sa sar de pe pod cu masina. Pagubele nu erau mari, 2000 de euro nefiind o suma foarte mare pentru mine (cam cat ar fi costat masina), iar cu putin noroc scapam si intreg. Ma gandeam ca o sa fie destul de ciudat sa explic politiei ca am sarit de pe pod, doar pentru ca am fost curios sa vad cum este, si ca probabil aveau sa urmeze multe ore plictisitoare la psiholog, incercand sa ma repare si in care ar fi trebuit sa ii explic de ce am facut acest gest si ca nu am niciun fel de intentie de sinucidere.

M-am gandit ca as putea suna inainte la salvare, ca totusi sa fie pregatiti, imi si imaginam cum o sa ii zic aleia de la 112 ca trebuie sa trimita o salvare in cutare loc, pentru ca urmeaza sa sar cu masina in rapa. Imi imaginam apoi ca trebuie sa o sun pe iubita mea si sa ii spun ca nu mai ajung acasa, pentru ca zac pe prundul unei ape, dupa ce am cazut 10-15 metri in gol.

Si am revenit iar la intrebarea: Ce ma face fericit? Ce ma face sa-mi pese de viata? Ce ma face sa nu sar cu masina de pe podul de care oricum trecusem de ceva vreme, doar pentru a ma juca cu moartea si a-i arata cu sfidare ca nu-mi pasa de ea? Si telefonul ala pe care ar fi trebuit sa-l dau si sa ii spun iubitei ca am facut o prostie ma intrista.

Pentru ca singurul lucru care ma putea face sa ies de sub aceasta cortina neagra era ea, pentru ca mi-am dat seama ca toate eforturile mele erau pentru ea, si ca daca la capatul acestui drum obositor prin noapte nu ar fi existat ea, drumul acesta s-ar fi terminat brusc pe prudul unei ape.

Mi-am adus aminte mereu de intrebarea pe care mi-o pune zilnic: „Ma mai iubesti?” si de raspunsul meu sec dat de fiecare data „Ce conteaza ce raspund, tu oricum crezi ca eu nu te mai iubesc”, in imposibilitatea de a-i demonstra ca o iubesc, dar si in imposibilitatea de a-mi da mie un raspuns clar daca e dragoste sau doar obisnuinta, dupa atatia ani de casatorie.

Dar acum, in acest moment si in aceasta lume cenusie, in care care nici macar moartea nu reusea sa ma impresioneze, gasisem raspunsul la intrebare, ma duceam spre casa si, desi urma sa o gasesc adormita pe canapea in asteptarea mea, urma sa o tin in brate si sa o fac fericita pentru cele cateva momente in care voi adormi cu ea in brate.

Si in momentul ala, am stiut clar raspunsul la o intrebare, am stiut clar ca o iubesc dincolo de comportamentul meu ciudat si neinteles pe care il am uneori. Am stiut ca daca as fi pe moarte, singurul lucru important pentru mine este ea. Si ca atata timp cat exista, voi putea face inapoi saltul in realitate fara prea mari probleme. Am stiut ca tot efortul pe care il fac zi de zi este pentru ca, la finalul zilei, sa pot sa o strang in brate.

Si am revenit la volan. Deja se intrezarea in departare Ploiestiul. Desi stiam ca doarme, am sunat-o sa ii spun ca mai am putin si ajung acasa, ca ma opresc sa pun benzina ca sa aiba cu ce se duce maine la job-ul ei si ca apoi ajung acasa si i-am mai spus un sincer Te iubesc!