Posted by 
Joi seara, am fost invitat sa particip la evenimentul care marca 10 ani de la infiintarea companiei Televoice. Cu aceasta ocazie, presedintele companiei, dl Liviu Nistoran ne-a vorbit despre momentele importante ale companiei si succesele si esecurile de care a avut parte de-a lungul timpului. Mi-a placut discursul lui si mi-a aratat inca o data ca in antreprenoriat exista si momente grele sau foarte grele, nu doar succese.
Dupa acest moment mai serios, am avut parte de un numar de iluzionism clasic, dar foarte bine executat. Mi-ar fi placut sa pun pana pe un porumbel care a zburat prin sala, dar nu am avut ocazia. Stiu ca-s speciali, dar as fi vrut sa pun mana pe unul si sa vad cat de cuminte sta si cat de mic se face (nu aveam vreo intentie sa chinui pasarea), iar la finalul momentului au fost premiati angajatii firmei pentru anumite competente pentru care s-au facut remarcati.
Cam atat despre eveniment, pentru ca ceea ce o sa va povestesc in continuare, nu are legatura cu evenimentul, ci cu un anumit moment specific, o secunda in care spiritul meu a rupt din nou lanturile si a iesit afara la lumina zilei.
Eram la una din mesele din capatul salii, savuram o cola cu bucurie, pentru ca la Netcamp avusesem parte de pepsi. Undeva, in stanga mea, erau niste domni imbracati la 4 ace si care probabil erau parteneri importanti ai companiei care implinea 10 ani. In dreapta mea, majoritatea salii plina de domnite foarte elegant imbracate si foarte frumoase. La o masa alaturata, se adunasera cei cativa bloggeri de tech invitati la eveniment.
Mi-am reamintit ca si firma mea face 10 ani in curand si m-am uitat din nou la acei oameni imbracati la costum si care aratau impecabil. Incet, incet, o cortina neagra se asternea in jurul meu. Mi-am dat seama ca oboseala isi facea si ea simtita prezenta. Ma trezisem la 7 ,ca sa plec la Bucuresti, sa ajung la timp la Netcamp si, dupa o zi intreaga de seminarii si workshop-uri, eram aici, la acest eveniment.
M-am uitat din nou la acei oameni imbracati la costum si m-am intrebat daca vreau sa fiu ca ei. Nu am apucat nici macar sa imi dau raspunsul, pentru ca acea cortina neagra, care parea sa se aseze peste tot, s-a asezat rapid si peste ei. Eram doar eu, o masa si o sticla de coca-cola care ma tine inca legat de aceasta realitate. O punte de legatura ca sa ma pot intoarce.
Si am inceput sa ma intreb: Ce caut eu aici? De ce am venit si daca ma face fericit prezenta la eveniment. Sa fie bunatatile intinse pe masa? In mod cert nu, shaormeria pe langa care trecusem la venire (undeva la 2 strazi distanta) m-ar fi facut mult mai fericit decat somonul ala crud care nici nu-mi prea place. Sa fie vorba de micul cadou pe care il primesc de obicei la plecare? In mod sigur nu, de obicei vin si le dau ca premii pe blog sau le dau prietenilor mei. Sa fie faptul ca pot oferi pe blog ceva cititorilor mei? Nu era nici asta, pentru ca prefer sa cred ca oamenii vin la mine sa ma citeasca si nu ca am concursuri cu diverse premii.
Si imi repetam iar si iar in minte. Ce caut aici? De ce sunt aici si nu acasa? De ce imi place sa fac asta? Plecasem de acasa la 7 dimineata si urma sa ma intorc dupa miezul noptii. Si brusc am zis ca ma duc sa-mi iau haina, rucsacul si sa plec. Nici macar nu stiam daca vreau sa plec acasa sau asa, la intamplare, in negura noptii.
Dar era acea sticla de cola, puntea de legatura dintre o lume in care nu era nimic si o lume animata de oameni, asa ca, intr-un fel, a trebuit sa revin. A trebuit cumva sa ma port normal. Oricum nu trecuse decat o secunda, dar era clar ca voi sari din nou, cu prima ocazie, inapoi in lumea mea, pentru ca era ceva acolo care ma atragea mai mult decat lumea vesela si aparent fericita din jurul meu.
Incet, incet, am ridicat din nou cortina, oricum nu trecuse decat o secunda si nimeni nu cred ca ar fi observat ca pentru o secunda zambetul meu s-a ratacit undeva in adancuri, am revenit la masa bloggerilor, am mai povestit cu ei si am mai aflat si cateva lucruri interesante de se intampla prin blogosfera. Apoi am plecat agale spre casa; inchisese la shaormerie intre timp, asa ca m-am suit in masina si am plecat spre casa.
Stiam ca pe drum o sa fac cel de-al doilea salt, dar despre el o sa va povestesc in urmatorul articol.