nov. 2

Blestemul de a nu avea curaj

 Eram la posta, vroiam sa scanez o poza. Aveau un xerox care mi-a fost util in liceu si un scanner de la care puteai lua documente pe discheta. Eu vroiam doar o simpla poza, pe care speram eu sa o pot baga intr-un joc. Un joc pe care nu l-am terminat niciodata, de altfel. Ceva gen Street Fighter, doar ca pe vremea aceea cunostintele mele de programare se rezumau la librariile grafice din Pascal, pe care oricum nu le stapaneam prea bine.

Partea naspa era ca la xerox era intotdeauna coada si, desi ii dadusem foaia si discheta, m-a invitat sa astept. In cladirea postei erau niste mese unde puteai sa stai sa completezi formulare si ce mai aveai nevoie pe acolo. Asa ca m-am asezat frumos pe banca si am inceput sa astept, stiam eu ca trebuie sa termine cu toata coada aia mare, ca sa se ocupe si de poza mea.

Pe banca in fata mea o domnisoara, frumoasa foc, dar suparata, se vedeau ochii tristi si rosii de la plans. Avea un dosar mare cu acte de xeroxat, asa ca vanzatoarea o trimisese si pe ea frumos la mese sa astepte.

M-am uitat la ea si am intrebat-o incet: De ce esti trista? Nu stiu daca vocea mea sau faptul ca simtea nevoia sa se descarce a facut-o sa stea de vorba cu mine. Mi-a povestit ca mama ei fusese chiar sefa postei, dar ca murise in urma cu cateva zile. A izbucnit in plans si i-am intins o batista pe care mama mea avea mereu grija sa o am in buzunar. Mi-a povestit despre viata ei, mi-a povestit ca e din Telega (undeva la cativa km de Brebu), ca a terminat clasa a XII-a chiar in acel an (era undeva prin vara). Am stat de vorba cam 20 de minute, timp in care am reusit sa obtin chiar si numarul de telefon si promisiunea ca ne vom mai vedea alta data. Mi-a spus sa o sun peste vreo luna, cand se va mai linisti. Inca ma intreb cum am reusit pe vremea aceea sa iau numarul de telefon; daca acum nu mai e deloc o provocare, atunci era complicat rau, ca eram tare rusinos.

Intre timp, era gata discheta mea, asa ca am luat-o si am plecat, putin trist, putin fericit. Am numarat zi de zi, 1,2,3,…. 29, 30. Si am pus mana pe telefon. Am stat doua secunde si am pus receptorul inapoi in furca. Ce sa ii spun, ca ne-am intalnit la posta acum o luna cand tocmai iti murise mama? Poate tocmai uitase putin de tragedia de care avusese parte si sa o sun eu sa ii reamintesc? Nu am putut, am amanat pentru saptamana urmatoare. Iar saptamana urmatoare am amanat din nou cu inca cateva zile. Si am tot amanat asa, vreme de 3 luni. Uneori am sunat, dar cand raspundea inchidea (v-am zis mai sus ca eram prostanac rau). Apoi dupa 6 luni am considerat ca a trecut mult prea mult timp ca sa isi mai aminteasca de mine, si mi-am vazut in continuare de viata mea.

Trei ani mai tarziu, in anul doi de facultate, am avut un coleg de camera din Telega; cand am auzit ca e de acolo, mi-am aminiti imediat de Oana, i-am explicat ca mama ei fusese sefa postei, ca murise in urma cu 3 ani si tot ce imi mai aminteam despre ea. Dupa mai multe detalii, si-a dat seama despre cine e vorba, mi-a povestit ca era maritata de vreun an de zile si ca o stie, dar nu indeajuns de bine. Asa ca mi-am vazut mai departe de viata mea si incet, incet, negura timpului s-a asternut peste acest colt al creierului.

Astazi, cand am vazut postul lui Costin, mi-am reamintit de acest moment din viata mea, ca dintr-o data, negura uitarii a fost data la o parte si am zis ca merita sa impart cu cititorii mei o asemenea poveste frumoasa. Doar se stie, vand vise.

Ti-a placut acest articol? Sustine-ma pe Patreon!
  1. ”vand vise”, ce frumos suna.

  2. Frumoasa poveste. Pacat ca n-ai avut curaj sa o suni.

Comentariile sunt inchise.