Clubul de Public Speaking – JCI Ploiesti

Observasem de ceva vreme lucrurile faine pe care le fac tinerii de la JCI Prahova si imi propusesem sa ajung la clubul lor de public speaking cu prima ocazie in care programul meu mi-ar fi permis asta. Astfel, in urma cu aproximativ o saptamana si ceva, m-am inscris frumos pe formular si mi-am programat in calendar evenimentul, fara a avea asteptari, curios in legatura cu ce se va intampla acolo si deschis la noi oportunitati si posibilitati.

Daca va veti inscrie si voi, atentie ce bifati pe acolo, ca eu nu am fost si astfel m-am trezit ca trebuie sa tin o prezentare de circa 10 minute, „pregatita” (asta daca as fi stiut), in fata unui public necunoscut. Si daca pregatirea prezentarii ar fi fost singura problema, probabil ca m-as fi descurcat fara prea mari probleme.

Dar, vedeti voi, cafeneaua unde a avut loc evenimentul, este una publica, astfel incat, in afara de cei care vin pentru clubul de public speaking, mai sunt si oameni normali care doar s-au nimerit la locul si momentul nepotrivit (din punctul meu de vedere) si care probabil nu au chef sa te asculte sau se intreaba ce o fi cu nebunul ala de vorbeste acolo intr-un colt.

Pana in aceasta seara nu mi-a trecut vreodata prin cap, sincer va spun, ca faptul de a vorbi in public poate fi luat mot-a-mot si transpus in practica. Si nici nu ma gandeam ca o sa ajung vreodata sa vorbesc in public, in sensul pur al cuvantului. Si, ca sa intelegeti la ce ma refer mai exact, o sa incerc sa ma explic. Atunci cand vorbesti unor oameni, ei se asteapta sa le spui ceva; cand tii un workshop, un seminar, o conferinta, oamenii aceia stiu ca urmeaza sa vorbesti si sunt acolo sa te asculte. Dar in cafenea erau si oameni care nu aveau absolut nicio treaba cu evenimentul. Si, colac peste pupaza, eram si primul pe lista de vorbitori.

Eu nu sunt speriat de vorbitul in public, mai speriat sunt de faptul ca uneori nu-mi iese bine; insa in seara aceasta, faptul de a vorbi si unor oameni care nu aveau absolut nicio treaba cu mine parea infricosator, dar si provocator. Cred ca e pentru prima oara cand am simtit teama de a vorbi in public.

Dar ce m-am gandit, daca Aristotel si Diogene (nu stiti cine e Diogene? google-it!) puteau sa vorbeasca in pietele publice ale Romei Antice (v-am pacalit, normal ca al Greciei Antice!), eu de ce nu as putea face asta intr-o cafenea cu cativa oameni curiosi sa ma asculte si cu alte cateva mese cu oameni aflati intamplator pe cursul destinului meu.

Iar asta a fost fascinant, cred ca asta a fost testul suprem pe care il poate da cineva in materie de vorbit in public, sau daca ar fi sa ridic totul la un alt nivel, cred ca provocarea suprema ar fi: undeva intr-un loc cu multi oameni s-ar instala un microfon si tu ai fi provocat sa vorbesti la el, din senin, fara ca vreunul din oamenii de acolo sa se astepte la asta.

Dincolo de emotiile unei prezentari nepregatite nici macar o secunda inainte, mi-a facut placere sa ma intalnesc cu vechi prieteni, dar si cu oameni noi pe care ma bucur sa-i cunosc, chiar daca nu le-am retinut numele.

Pe scurt, mi-a placut, ma mai duc, dar nu mai bifez nimic pe formularul de inscriere. Glumesc, macar data viitoare am ocazia sa imi iau revansa si sa am o prezentare cursiva si mult mai interesanta, cred ca daca as fi stat putin sa ma gandesc, nu le-as fi vorbit despre bloguri, ci despre ceva care ar fi fascinat pana si pe cei aflati intamplator in cafenea.