De ce imi place sa calatoresc?

De la 1 an la 7 ani am fost la mare. In fiecare an. Parintii mei imi faceau un patut pe locurile din spate ale masinii, pana la nivelul geamurilor si eram foarte fericit ca puteam vedea intreaga calatorie pe geam. De asemenea, existau si alte plecari in vacanta prin tara. Pana pe la 14 ani am fost la mare aproape in fiecare an, au existat cativa ani in care din varii motive nu am ajuns pe litoral.

In vremea liceului nu am calatorit aproape nicaieri, sau cel putin nu-mi amintesc eu acuma, dar dupa ce am intrat la facultate, profitand de reducerea de 75% la CFR de pe atunci, am avut cateva escapade in Brasov, Cluj, Craiova si prin alte orase. Cam pe unde aveam cate o prietena si ma gandeam sa o vizitez.

Cand ajungeam intr-un nou oras, imi placea sa merg pe strazi, sa vad orasul, oamenii, cladirile, sa descopar locuri noi.

Tot in studentie, am mai avut parte de cateva iesiri in diverse locuri din tara cu echipa de la paintball.ro, pentru ca lucram la ei ca arbitru. Asa am ajuns pe la Balvaniosh, Cheile Rasnoavei, dar si undeva pe langa Cluj.

Dupa ce m-am casatorit, am preluat mostenirea tatalui meu de a pleca cu masina prin tara. Plecam in fiecare vara in turul tarii (diverse zone) si descopeream mereu lucruri frumoase si atragatoare. Imi aduc aminte si acum cand, in una din calatorii, am mers sa punem benzina pentru drum, ocazie cu care am cumparat o harta a Romaniei si am hotarat atunci, pe loc, in benzinarie in ce zona urmeaza sa plecam in urmatoarele 2 saptamani.

Imi doream sa vad si alte zone din lume, dar nu aveam curaj nici in ruptul capului sa ies peste granite. O verisoara de-a sotiei, care locuia in Viena, venise in vizita la mama soacra. Ca tot omul, doritor de oaspeti, ne-a invitat sa stam la ea in Viena cateva zile. Am inceput sa facem glume ca mergem, ca putem pleca chiar cu ei (urmau sa plece spre Viena la final de saptamana), daca vor sa ne ia. Ajunsi acasa, ma suna tata socru, ca e scump sa mergem pana in Austria doar asa, ca sa ne plimbam, ca nu are rost, la care eu ii spun la telefon, ferm convins ca acesta era adevarul: „Aaaa, nu…. stai linistit, ca noi am glumit azi dimineata… nici prin cap nu ne-a dat sa plecam”.

Inchid telefonul si cad pe ganduri, cum ar fi daca totusi nu ar fi o gluma, cum ar fi daca as vedea cum arata „laptele si mierea care curg pe raurile din alte tari” (dupa cum povesteau altii ca e „pe afara”). Si cum ar fi daca merg cu masina mea dupa masina lor, in felul asta nu am cum sa ma ratacesc, sunt oarecum in siguranta si vad eu cum reusesc sa ma intorc inapoi in tara.

Cu un an inainte, un bun prieten plecase in luna de miere prin Italia si imi aratase poze dintr-un parc de distractii foarte tare si care, zicea el la vremea respectiva, ca e cel mai mare parc din Europa. Inca visam ca o sa vizitez si eu candva Gardaland.

Cu gandul la Gardaland si cu planurile de calatorie puse la punct pentru Viena (care avea si ea un mic parc de distractii), ne-am sunat ruda si i-am zis ca ne-am gandit noi mai bine si ne-am hotarat sa mergem.

Dupa 3 zile in Viena, in care am vazut ca pana si vanzatorul de ziare de la metrou stie cat de cat engleza si ca ma descurc fara probleme „in afara”, am decis sa ne facem bagajele si sa plecam catre Gardaland. O zi mai tarziu, eram in parcul de distractii. O alta zi mai tarziu, vizitam Venetia, apoi a urmat un drum lung spre casa, cred ca 20 de ore de condus incontinuu.

Au urmat apoi drumuri la schi in Austria, in Franta, drumuri in Bulgaria si ne pregateam pentru o noua aventura, in Turcia de data aceasta, in vara. La inceputul lui ianuarie, eram pe drumul catre partia de schi din Austria, cand, cu mai putin de o ora de iesirea din tara, am avut parte de un accident auto. Din fericire, noi nu am patit nimic, desi masina cu care am fost era grav avariata. Am inchiriat o masina, am ajuns pana la urma si in Austria, nu-s cele mai frumoase amintiri, dar sunt amintiri care mi-au schimbat viata.

Stupiditatea accidentului m-a facut sa-mi pun intrebari, stateam intr-o parcare cu foarte mult spatiu si sansele ca o masina sa derapeze de pe strada si sa intre exact in noi erau aproape imposibile. In plus, daca s-ar fi petrecut cu cateva zeci de secunde mai devreme, probabil am fi fost grav raniti.

Trei luni am stat si m-am gandit, un vis mai vechi, acela de a vedea Japonia imi rasarea mereu in minte. Realizam pe zi ce trece ca daca e sa ti se intample ceva grav, se poate intampla si la 10 metri de casa in care locuiesti. Planurile pentru Turcia nu mai pareau deloc interesante, pentru ca aveam in fata o mare provocare.

Intr-o zi, m-am intors de la job si i-am spus hotarat jumatatii mele: „La vara plecam in Japonia, stiu ca nu avem bani, ca e scump si ca e departe, dar ai incredere in mine, ca o sa trecem peste toate obstacolele si o sa fie bine”. Alte cateva luni mai tarziu, aterizam in cel mai indepartat colt al lumii (asa era atunci in mintea mea vazuta Japonia).

Intors din Japonia, mi-am dat seama ca pot aleg orice alt punct de pe glob si nimic nu ma va opri, mi-am dat seama ca singura mea dorinta e sa calatoresc si am mai inteles ca in nici un caz nu vreau sa calatoresc doar cateva saptamani pe an, cand am concediu.

De atunci lucrez la un plan care sa-mi asigure independenta financiara si posibilitatea de a calatori pentru 10-20 de ani. Si cand spun 10 sau 20 de ani, ma gandesc la faptul ca probabil la batranete voi vrea sa ma retrag undeva si sa-mi traiesc restul zilelor in pace. Probabil voi avea de unde alege si voi alege cel mai frumos loc de pe pamant pentru asta, sau poate voi alege sa ma intorc in tara in care m-am nascut.

M-am nascut pentru a calatori. Iar daca in ultimii doi ani am calatorit mai putin, se datoreaza faptului ca lucrez din greu la realizarea acestui vis. Si mereu ma gandesc ca o sa vina vremea cand o sa scriu pe blog un singur lucru: „Am plecat.” Mereu visez la ziua cand am sa scriu articolul cu acest titlu, la ziua in care voi pleca in marea calatorie de-a lungul si de-a latul acestei planete, fara sa-mi pese unde merg si fara a avea o directie anume.

Pentru asta fac tot felul de teste (asa numesc eu calatoriile pe care le fac acum), notez in fiecare calatorie bugetul de care am avut nevoie, incerc sa ma incadrez in anumite bugete mai limitate si observ cu atentie nevoile mele in functie de zona pe care o vizitez. Probabil ca vor mai trece cativa ani pana la marea calatorie, dar va veni cu siguranta si vremea ei.