oct. 26

Poate c-ar trebui sa te omor, copilul meu…

Poate c-ar trebui sa te omor, copilul meu…

Timp de aproape 14 ani te-am considerat copilul meu si te-am crescut cum am stiut eu mai bine. Am facut toate greselile posibile si imposibile si din ele am invatat si am mers impreuna mai departe. Am avut mereu grija de tine si am sperat ca intr-o zi, cand te vei face mare, vei putea avea si tu grija de mine. Dar te-am iubit prea mult si ai crescut ca un copil retard, pe care nu-l cred ca e in stare sa se descurce singur. Simt nevoia sa evoluez si incep sa cred ca dragostea mea pentru tine a devenit o piedica in propria-mi evolutie. Ma panichez inca de la primele semne ale racelii, pentru ca stiu ca esti inca un copil firav si totusi imi dau seama ca nu ai fost niciodata cu adevarat bolnav.

Inca de la intamplarea de acum cateva zile ma framanta multe lucruri si cred ca cel mai tare ma framanta faptul ca, atunci cand esti antreprenor, poti ajunge intr-o clipita pe strada, sau sa dai faliment, pentru ca pentru mine probabil a da faliment este mai grav decat a dormi in strada si probabil as fi in stare sa dorm in strada ca sa o duca bine copilul meu. In cursul sesiunilor de coaching cu Andrei, am fost intrebat de multe ori: „Dar ce se intampla daca dai faliment?” si raspunsul meu a fost mereu acelasi…. „nu are cum sa se intample asa ceva, mai repede poate sa vina sfarsitul lumii, dar firma mea nu are cum sa se inchida„.

Citesc despre antreprenori de succes care au inchis 2-3 firme inainte de a avea succes. Si totusi pentru mine nu exista aceasta varianta, niciodata nu a existat. Pur si simplu nu concep ca acest lucru se poate intampla. Cu toate acestea, m-am intrebat daca nu cumva ar putea exista o lectie acolo, in faliment, care sa ma faca sa prind cu adevarat putere. M-am intrebat daca atasamentul meu pentru propria companie nu e cel care ma tine pe loc.

Zilele trecute faceam consultanta cu cineva si ii ofeream cateva sfaturi utile despre cum sa abordeze o problema pe care o are in companie. Pe scurt, vechea poveste cu un asociat care nu face nimic, dar care ii este prieten; si sfaturile pe care i le-am dat au fost unele excelente (din punctul meu de vedere). Cu toate acestea, in timp ce vorbeam cu el, m-am pus pentru o secunda in pielea lui si mi-am imaginat cum as reactiona eu in situatia respectiva. Daca sfaturile mele erau de genul „incearca sa vorbesti cu el, sa vezi cum vede el situatia etc.„, cand m-am pus eu in situatia respectiva, gandirea mea s-a modificat fundamental si era ceva de genul „eu i-as rupe direct gatul, nu as mai sta la discutii„. Si asta m-a pus pe ganduri, de ce eu reactionez atat de dur cand e vorba de copilul meu, poate pentru ca-l iubesc prea mult…

Am stat si m-am tot gandit la asta, la faptul ca devin destul de agresiv atunci cand cineva se ia de copilasul meu si ca asta imi afecteaza relatiile cu cei din jur. Ma tot gandesc cum m-as putea detasa si nu gasesc nicio solutie, sau singura solutie care probabil ar avea cu adevarat efect ar fi sa dau faliment… si asta ma sperie al naibii de tare.

Sa nu credeti ca lucrurile merg prost, nu am mai avut popriri pe conturile bancare de ani buni, de fapt poprire pe conturi am avut doar intr-un singur an, vreme de cateva luni, cand s-a dat legea aceea cu impozitul forfetar si in anul respectiv nu am avut aproape deloc activitate. Uitandu-ma pe rapoarte proprii, pot sa va spun ca in ultimele 12 luni, 10 au fost pe profit si doar 2 pe pierdere si asta in conditiile in care, in una din ele pierderea a fost de 50 de lei si in alta pierderea s-a datorat faptului ca majoritatea zilelor le-am petrecut in spital, fara net si fara telefon. Darile catre stat sunt platite si ele, doar ce le-am platit ieri, salariile sunt platite la zi, inclusiv salariul meu. Mai sunt si bani in cont. Dar cumva eu nu sunt deloc multumit de cum merg lucrurile.

  1. exact asta simt si eu…exact in aceste cuvinte….Noi suntem la inceput…primii anisori…si am emotii la fiecare decizie pe care o iau si ma rog de fiecare data sa imi vad copilul pe picioarele lui, apreciat de ceilalti!

    • Dragos Schiopu 26/10/2016, 4:56 pm

      sa vezi dupa 14 ani cum e… desi acest atasament nu stiu daca e foarte productiv…

Comentariile sunt inchise.