Imi doream de multi ani sa sar cu coarda elastica (bungee jumping), dar am tot amanat mereu din cauza pretului. Comparand cu pretul pentru sarituri din alte colturi ale lumii, as zice ca nu e scump deloc, dar cand faceam comparatie cu numarul de secunde pentru care platesc cei 100 de euro, nu mai pare atat de ieftin.
Normal trebuie facuta o rezervare cu 2-3 zile inainte, dar cum vremea era frumoasa si ma gandeam ca e posibil sa fie deja programari, am zis sa fac o incercare si sa sun pentru a vedea daca este posibil sa sar si eu, iar dupa ce mi s-a confirmat ca se poate, tot ce a trebuit sa fac a fost sa sar repede in masina, sa dau o fuga pe la bancomat si apoi sa ma indrept spre Cheile Rasnoavei.
Experienta in sine are cam 3-4 parti, 15-20 de minute pregatirea echipamentului, 30 de minute urcarea pana sus cu nacela, 3-4 secunde caderea in gol (saritura propriu-zisa) si inca 10 minute pana ajungi inapoi cu picioarele pe pamant.
Intrebarea pe care am auzit-o deja de la cativa prieteni si pe care probabil o sa o mai aud inca de multe ori de acum incolo: „Nu ti-a fost frica?„. Si oricat mi-as dori sa va spun ca mi-a fost… din pacate nu mi-a fost… eram perfect calm cand am sarit, cred ca se vede si pe film, in timpul caderii, in cele 3 secunde, pot spune ca am simtit totusi un val de adrenalina, dar cele 3 secunde s-au scurs atat de repede, incat nu am avut timpul necesar ca sa mi se faca frica. Poate imediat dupa ce am sarit, timp de o secunda sau mai putin, am avut un moment in care m-am gandit ca totusi este riscant si ma intrebam daca intr-adevar vreau sa fac asta, dar deja sarisem.
Ma uitam in jos si nu imi era deloc frica, in timp ce operatorul (domnisoara din poze) efectua pregatirile finale pentru saritura. Cand m-a intrebat daca sunt gata, i-am zis ca am nevoie de cateva secunde sa pornesc camera si apoi o sa sar. M-a intrebat daca vreau sa-mi numere, probabil ca e o strategie buna pentru a prinde curaj, mie imi era indiferent, eram doar putin ingandurat despre faptul ca trebuie sa sar cu capul in jos si trebuie sa tin corpul incordat. Cand a zis 1, deja sarisem, ca nu prea ma interesa numaratoarea ei prea mult, eram concentrat pe ce am de facut.
La coborare, ma cam dureau picioarele, probabil cele 108.5 kg ale mele nu atarnau prea bine in gleznele mele, dar nici sa stau in muschii de la mana nu mi se parea foarte confortabil. Cred ca am o intindere de ligamente la glezna, dar trece in 2-3 zile.
Daca vreti sa vedeti cele doua inregistrari cu saritura, una din aer si alta de la sol, le puteti vedea pe LegendaryTraveler.com, de asemenea am pus acolo si cateva poze.
Mai jos am o alta surpriza pentru voi, un fel de interviu pe care mi l-am luat in timp ce inca atarnam in corzi si care, din cauza sangelui care imi inunda creierul, dar si a adrenalinei, a iesit foarte amuzant. Ca sa intelegeti ce e cu partea in engleza, planul de acasa presupunea sa spun inainte de saritura – „Legends aren’t born, are dropped„, dar stiti voi cum e cu socoteala din targ, care nu se potriveste cu cea de acasa.
Pretul unei sarituri este de 100 de euro si puteti face programari la datele de contract de pe jumpadventure.ro
parca ziceai ca nu mai blogaresti, acuma ceva luni. pai, noi te-am crezut:)
Ceea ce fac aici nu poti considera blogging, e coltul meu in care imi astern gandurile. Daca te uiti in partea de jos a blogului ai sa vezi ca am maxim 50 de cititori pe zi, 50 de prieteni care sunt interesati sa mai stie din cand in cand de ce fac eu. La 50 de unici pe zi sunt un nimeni, nu deranjez pe nimeni din mai marii blogosferei si nici nu imi doresc sa cresc sau sa devin cunoscut.
Blogging se cheama atunci cand scrii macar un articol pe zi, cand ai un plan editorial, cand vrei ca blogul sa creasca, cand iti pasa de el sau de cititorii care vin. Mie nici macar nu-mi pasa daca vine cineva sa citeasca ce povestesc eu aici sau nu, am pus in partea de jos statisticile de trafic si alte date tocmai pentru a vedea ceilalti ca nu mai sunt o amenintare pentru ei. Sunt un nimeni, nici nu inteleg de ce pierzi vremea sa vi pe aici, „nu am adus niciodata valoare in blogosfera” am incheiat citatul.
Si nu ma consider blogger. Am doar coltul meu unde imi astern gandurile si uneori ma joc cu diverse idei pentru propriul meu amuzament. Sunt pe cateva siteuri de ale mele bannere cu „Descopera povestea mea…” dar nu exista o campanie, nu exista nimic, le-am facut doar pentru amuzamentul meu si pentru ca aveam chef sa ma joc in Gimp.