Wasabi, hreanul japonez

 Atat de tare am ajuns sa urasc planta asta, incat i-am promis un articol pe blog, pentru ca merita tratat subiectul. Ca sa intelegeti relatia mea cu hreanul, pe care nu l-am incercat niciodata in starea lui naturala, nu imi place nici macar mustarul cu hrean, deci clar nu sunt un fan inrait al acestei plante.

Cu hreanul japonez m-am intalnit de doua ori in viata (e vorba de papilele gustative) si sper ca o a treia oara sa nu existe vreodata. Despre cele doua intalniri neplacute vreau sa va povestesc mai jos, macar sa stiti in ce va bagati, daca veti avea ocazia vreodata sa gustati aceasta „minunata” planta.

Prima intalnire cu wasabi

In Japonia, dupa vizita la Pavilionul de Argint, ma aflam in magazinul de suveniruri, intr-un mic bol erau niste bombonele mici, verzi, foarte asemanatoare cu cele de pe la noi, de diferite culori, care au arahide invelite in ciocolata sau in alte chestii de toate culorile si care sunt dulci. In fata mea un turist japonez a gustat una, ceea ce m-a facut sa inteleg ca erau mostre pentru a gusta produsele care, imediat langa bol, erau invelite frumos in ambalaj de plastic. Am zis wow, ce misto si am gustat si eu una. Impropriu zis ca am gustat, pentru ca in momentul in care am spart-o in dinti si am vazut ca in primul rand ustura, dar in al doilea rand ca are un gust ingrozitor, am ramas cu dintii inclestati, ca nu cumva stomacul sa reactioneze neprevazut si sa fac o bucurie in mijlocul magazinului de suveniruri de la templu.

Dupa primele secunde, am putut sa spun printre dinti sotiei: ” Iubire, eu o sa vomit!” si am continuat cu dintii inclestati sa gasesc o solutie prin care sa pot sa scuip ce am in gura, ca era clar ca daca as fi inghitit, nimic bun nu s-ar fi intamplat. Am trecut repede pe langa ceilalti si am iesit afara din magazin, macar sa nu fac murdar inauntru, apoi mi-am adus aminte ca, inainte sa intru acolo, fusesem la baie si m-am indreptat repede spre ea, unde am scuipat tot in chiuveta si am clatit gura bine, bine cu apa. De data asta am scapat, mi-am zis, ce draku era aia, ca nu retinusem numele, stiam doar ca e ceva care incepe cu „w”.

A doua intalnire cu wasabi

Doua zile mai tarziu, satul de atata orez si lipsa de sare, am vazut in unul din magazine un fel de lipie cam cat palma cu un carnat in mijloc si care imi aducea foarte bine aminte de una din mancarurile preferate din Germania, un fel de mini-pizza, daca puteti sa ii ziceti asa, pentru ca varianta nemteasca avea si mozzarella pe ea. De dimineata, deschid ambalajul si, fericit ca am ceva cu carne, musc cu pofta din el.

In urmatoarea secunda, eram din nou cu dintii inclestati si cu grija ca nu cumva sa inghit mancarea care speram eu ca o sa imi aduca atata satisfactie. O fractiune de secunda mai tarziu, un singur gand imi strafulgera mintea, „wasabi”, chestia aia ciudata de tot incercam eu sa-mi aduc aminte cum se numea pe foaia de la magazin. Mi-am adus aminte instant, pentru ca in urmatoarea secunda eram deja aplecat asupra cosului de gunoi, scuipand tot.

Dupa ce m-am clatit din nou cu apa, am fost curios sa vad ce naiba inseamna wasabi si am cautat pe net, asa am aflat ca e vorba de o planta cunoscuta cu numele popular de hrean japonez si in urmatoarele 10 zile in Japonia am evitat sa cumpar orice fel de mancare care avea in ea culoarea verde. Nu am vrut sa mai am si a treia oara ce scrie pe blog despre aceasta planta si sper ca papilele mele gustative sa nu o mai reintalneasca vreodata. Probabil, daca ma voi reintoarce in Japonia, voi evita in continuare chestiile verzi, daca nu sunt sigur ca nu contin wasabi.