aug. 4

Chiar si in cel mai trist suflet pot exista doua gemene adorabile

Ca sa fie clar de la inceput, am promis ca ma bag in campania asta, la un moment dat am crezut ca orice as face nu o sa ajung sa prestez nici macar jumatate de articol, cu atat mai mult unul intreg si iata-ma acum in ultimele doua ore de campanie ca ma apuc si eu de treaba.

Cand am vazut ca e vorba de ziborieni, ma gandeam ca astia trebuie sa fie ceva extraterestri din Star Trek si ca trebuie sa fie misto campania, ca ma stiti, idei am destule. Cand am vazut ca e vorba despre un site de copii, Zibo.ro, mi-am cam pus mainile in cap, pentru ca cine ma cunoaste, stie ca eu nu vreau copii, nu-mi plac copiii, si ironia face ca atunci cand un copil mic e in preajma mea, sa vrea doar la mine in brate, spre disperarea mea.

De aici si titlul, adica prima parte a lui, pentru ca multi cand ma aud ca nu-mi plac copiii, fie se uita ciudat la mine, fie imi spun ca trebuie sa mai cresc si sa imi vina mintea la cap.

Si totusi, a existat un moment in viata mea, un singur moment, legendar cand mi-au placut copiii si despre el vreau sa va povestesc in continuare.

Stiti ca in urma cu cativa ani am fost profesor la un liceu + scoala generala, adica am avut ore de la clasa I pana la a XIII-a (seral).

Ei bine, in vremea aceea, au existat la clasa a III-a doua gemene atat de adorabile incat le-as fi luat acasa. Si cand spun ca le-as fi luat acasa, mereu imi puneam intrebarea daca nu merg cumva infiate. A fost singurul moment din viata mea cand mi-au placut copiii. Prostiile pe care le spuneau si modul in care le spuneau… erau pur si simplu adorabile.

Unii dintre ei, nu stiu ce aveau in cap dar imi spuneau domnule director, si cum era complicat sa le explic ca directorul scolii e altul si ca eu sunt domn’ profesor, le lasam in ale lor.

Si nu o sa uit niciodata cand incepea una dintre ele (aveau si computer acasa):

– Domnule Director, computerul asta e stricat domnule, nu merge bine, nu stiu ce are.
Si continua cealalta:
– Da domnule, nu stim ce are.

Si multe altele, nu pot sa le reproduc in scris pentru ca intonatia si modul in care vorbeau asa ca un om mare, iti faceau pur si simplu ziua altfel. Dupa ora cu clasa respectiva, parca eram mai vesel, mai fericit, mai altfel.

Si nici nu povestesc prea des despre ele, si cu atat mai putin ma gandeam ca o sa postez amintirea aceasta pe blog, dar multe zicem in viata ca nu le facem si le facem pana la urma.

Scurte precizari:

Articolul asta e prea de suflet ca sa poata fi cumparat cu 150 de euro, deci nu vreau premiul I. Cu premiul II iar nu am nevoie ca-l obtin de la respectivul pentru ceva articole pe blog fara probleme, premiul III da-l unuia care are copii, in niciun caz mie. Cu atat mai putin ati vrea sa ma faceti Ambasador Ziborian, cine ma cunoaste stie bine de ce, imaginea mea e legata de „printesele” de 16 ani de pe facebook, deci nu faceti cea mai tampita greseala sa ma faceti Ambasador, nu am glumit la inceput cand am zis ca nu-mi plac copiii, nu faceti glume proaste cu ambasadori in zona asta…

Deci nu vreau nimic din campania asta, vreau doar sa stiu ca mi-am facut treaba asa cum am promis si noi sa fim sanatosi.

 

Taguri:
  1. Dragos, o sa fiu si eu la fel de direct ca tine si o sa spun doar atat:
    Multumiri ziboriene!

  2. Despre premiul II mai discutam 😉 .Glumesc,bafta in continuare

Comentariile sunt inchise.