Sep 11

Iubiti si cainii vagabonzi

maidanezi Inainte de a incepe sa va insir cateva povesti legate de cainii maidanezi, am sa va spun clar pozitia mea fata de aceasta problema, ca sa nu existe discutii inca de la inceput. Cainii nu au ce cauta liberi pe strada. Iubesc animalele, nu am un caine sau o pisica, pentru ca eu consider ca un animal nu merita sa fie chinuit intre 4 pereti la bloc si trebuie sa poata sa zburde liber.

Poveste 1: Frica de caini

Era pe vremea liceului. Profa de romana ne mai trimitea din cand in cand sa ii luam covrigi; eu stateam aproape de liceu, prin urmare brutaria de unde trebuia sa ii cumpar covrigi era aceeasi brutarie de unde cumparam zilnic paine. In zona, ceva caini fara stapan, carora nu le dadusem niciodata atentie, mai ma latrau ei, mai le vorbeam frumos. Uneori nici macar nu ii remarcam si nici ei nu ma bagau in seama.

In ziua aceea, cumva, un coleg a reusit sa o convinga pe profa sa mearga si el dupa covrigi (de fapt era invers, eu am convins-o sa merg cu Vasile, dar nu prea conteaza asta). Mergeam cu colegul meu si stateam la povesti. Undeva la 50-70 de metri de brutarie, colegul meu a tresarit brusc si s-a oprit. Cainii. In momentul acela, tocmai pe partea cealalta a drumului, in departare, un caine care se odihnea linistit pe trotuar, a ridicat capul. S-a uitat putin curios la noi, dupa care imediat s-a ridicat, a inceput sa alerge spre noi si sa latre.

In urmatoarele momente, erau deja 5-6 caini „nervosi” care veneau spre noi. Eu eram calm si nu-mi era frica de ei, i-am zis colegului sa stea in spatele meu. El era terorizat de frica. Am reusit sa-i gonesc pana la urma.

A fost prima oara cand remarcam cainii respectivi si cumva constientizam ca ar putea fi periculosi. Pana in ziua respectiva nici nu prea ii remarcasem.

Poveste 2: Cainii din cartierul meu

Intr-o dimineata plecam la job, povestea asta e mai de curand, de nici 6 luni. In drumul spre tramvai, trec printr-un spatiu ingust si lung cu „pereti” din gard verde. Pe culoarul care leaga scarile de bloc din zona respectiva am facut si poza cu te iubesc.

Pe culoar, 7 dulai, nu chiar cat mioriticul ciobanesc, dar oricum de marime mare. Brusc, mi-am amintit de intamplarea din liceu. M-am gandit ca nici macar eu, care sunt destul de solid, nu as avea nicio sansa impotriva a 7 astfel de dulai.

Asa cum am mai spus, nu mi-a fost frica de ei, am vorbit cu ei, i-am lasat sa ma miroasa, dupa care am hotarat sa fac o pauza si sa ma joc putin cu ei. Cum spuneam si mai sus, imi plac animalele si imi sunt tare dragi.

Intr-un fel, inteleg declaratia unei tanti de la nu stiu ce ONG, care declara ca acesti caini contribuie la o stare de bine a cetatenilor, pentru ca in ziua respectiva chiar m-am inveselit, datorita celor 2 minute in care m-am jucat cu dulaii.

Asta nu m-a impiedicat sa ma intreb ce naiba ar fi putut face unul ca Vasile (vezi povestea 1) intr-o astfel de situatie. Mai ales daca s-ar fi trezit cu 4 caini in spate si 3 in fata. Pe un culoar ingust ca ala… nu-mi vine in cap decat un film horror.

Poveste 3: Cainele, cel mai bun prieten al omului

Anul trecut, o domnisoara foarte simpatica (simpatica, nu sexi, nu va ganditi la tampenii) facea naveta cu noi pe tren. Apoi timp de cateva saptamani a disparut si nimeni nu stia ce s-a intamplat cu ea. Cand a revenit, era plina de copci si ne-a povestit ce s-a intamplat.

Stiam ca avea acasa un caine pe care l-a crescut de cand era mica si pe care il iubea la nebunie. Un Saint Bernard. Saint Bernardul era batran; intr-o dimineata, cand era singura acasa, i-a dat de mancare si imediat dupa ce i-a dat mancarea, acesta a atacat-o si a muscat-o din mai multe locuri. Noroc ca dupa aproximativ 30 de secunde a lasat-o in pace. A apucat sa se tarasca pana la telefon si sa sune la 112.

Au dus cainele la doctor, avea o tumoare pe creier, care cumva l-a facut sa nu-si recunoasca stapana. Stapana care il ingrijise timp de 6 sau 7 ani cu multa dragoste. Nu aveau ce sa ii mai faca si l-au eutanasiat. Si, desi statuse 3 saptamani internata in spital, a plans cand a auzit ca il vor eutanasia.

Un fel de concluzii:

Dupa cum vedeti, imi plac canii si animalele in general. Nu am avut niciodata probleme cu ei si, desi am incercat diverse experimente, inclusiv sa imi fie frica, nu m-au atacat. Da, sunt atat de nebun, incat am incercat sa imi creez o stare de frica, astfel incat sa observ daca cainele tinde sa ma atace. Nici macar nu s-a sinchisit de mine, desi eram aproape de panica. Chiar si asa, consider ca nu au ce cauta liberi pe strada.

Un caine, chiar si ingrijit, fara sa fie infometat, batut de vreun tembel, batut de alti caini din alte haite, poate avea probleme si poate ataca omul. In cazul cainilor lasati liberi, dupa cum vedeti mai sus, pot avea multe traume, care sa ii devina violenti.

Am vazut multe pareri in ultima vreme. Care mai de care mai expert si expunand problema in felul lui. Nu mi-a placut deloc sa vad articole de genul cum omoram un caine, iar solutiile comentatorilor m-au speriat si mai tare. Ura nu aduce niciodata nimic bun, fie ca e indreptata asupra unor biete animale, fie ca e indreptata catre cei care posteaza in ocrotitorii animalelor respective. Daca nu ii adopta nimeni, atunci eutanasierea lor ar putea fi o solutie , pentru ca eu cred ca suntem destul de saraci, ca sa ne putem permite sa-i tinem in adaposturi.

Eu ii iubesc, chiar zilele trecute mi-a fost asa mila de un pui care tremura de frig (sau poate fusese batut) in gara la Ploiesti. Dar ma repet pentru a treia oara in articol, nu au ce cauta liberi pe strada.

  1. […] de cainii de pe strada, daca lumea iubeste asa de mult acest patruped (cititi parerea mea aici despre subiectul respectiv) si, desi ii plasam in primii 3 pe cei de la Speedcubing si imi doream […]

    Raspunde

Lasa un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.