Posted by 
Acum sute de ani eram doar o samanta, o samanta picata din ramurile tatalui meu. Am fost puternic, am luptat si am supravietuit. Am multe povesti sa va spun, despre animale, despre oameni, despre istorie. Sper sa apuc sa vi le povestesc pe toate, pentru ca zilele care mi-au mai ramas nu sunt multe. Deja o parte dintre fratii mei mai tineri s-au dus, chiar si unii dintre copiii mei s-au dus. Eu inca supravietuiesc si sper sa apuc sa va spun povestea mea.
In primii ani ai tineretii nu prea stiam eu ce se intampla, padurea era nemarginita, nu vedeam oameni decat foarte rar. Acestia se ascundeau mereu de alti oameni. Tatal meu mi-a povestit atunci ca acestia sunt Haiducii, ca iau de la cei bogati si dau la cei saraci, ca sunt un fel de eroi. De aceea cautam sa ii aparam si sa ii ascundem cat mai bine cu ramurile noastre. Erau ca si fratii nostri si ne iubeau si ne indrageau mereu. Cand faceau focul in padure, aveau intotdeauna grija de el si cautau sa nu lase urme, curatand locul in urma lor. Uneori spuneau povesti despre cele ce se intamplau jos in satele pline de oameni. Imi placea mult sa ascult povestile lor.
Apoi a venit o vreme cand nimeni nu a mai deranjat linistea padurii, vreme de multi ani niciun om nu a mai aparut prin zona. Dar ne facuseram alti prieteni. Intr-o buna zi, un urs brun a venit si a inceput sa-si aranjeze culcusul chiar la poalele iubitei mele. A cautat o zona mai adapostita, a carat si cateva crengi uscate si si-a facut o cazemata mica, in care se retragea seara de seara pentru a dormi peste noapte. De cativa ani nu se mai intamplase nimic interesant, asa ca eu si cu prietena mea eram mai mult decat incantati ca aveam ceva nou in peisaj.
Peste iarna l-a acoperit cu crengile ei cat a putut de bine si intr-o zi de primavara s-a intors acasa cu o ursoaica. De-a lungul anilor au avut 4 pui, 2 in primul an, 1 in cel de-al doilea si inca unul 2 ani mai tarziu. Eram fericiti pentru ca puteam an de an, in fiecare iarna, sa acoperim cu crengile noastre culcusul ursilor bruni. Puii s-au facut mari si au plecat spre alte lacasuri.
Dupa inca vreo cativa ani, intre crengile mele si-a facut cuibul si un starc cenusiu. Ce bucurie a fost pe mine si famila mea atunci cand ne-am trezit intr-o buna zi cu un nou membru in familie. E drept ca el era mai singuratic asa, nu i-a placut sa aiba o familie, dar era parte din familia noastra si il iubeam ca si pe perechea de ursi ajunsa acum la batranete.
A mai trecut timpul, cei doi ursi bruni au murit demult de batranete, dar au murit fericiti. Doar vechiul culcus mai ne aduce aminte de momentele frumoase in care isi cresteau puisorii. Atat eu, cat si printesa mea asteptam zi de zi, ca o noua pereche tanara de ursi bruni sa vina si sa ne inveseleasca viata. Dar nu s-a mai intamplat asta. Au trecut pe rand, de-a lungul anilor pe langa noi si rasi, lupi, capre negre, dar niciunul nu s-a oprit la noi. Oricum, parca odata cu trecerea anilor, le vedeam tot mai rar si tot mai putine.
Apoi, intr-o buna zi, a lovit necazul. A venit initial ca un zvon, cum ca oamenii au inceput sa taie padurea. Initial nu am crezut, oamenii ne iubesc si ne ocrotesc, asta am invatat de la tatal meu, sunt minciuni scornite de un dusman al padurii si nu au cum sa fie adevarate.
Pana in ziua cand au aparut primii oameni. Erau tristi, nu aveau arcuri, aveau ceva ciudat in mana si nu aveam nicio idee la ce ar putea folosi unealta respectiva. S-au apropiat de trunchiul printesei mele si au zis: „asta e numai bun”. Unealta ciudata din mana unuia dintre ei a pornit cu mare zgomot si cateva minute mai tarziu printesa mea era deja la pamant, doborata.
Un freamat sumbru mi-a trecut printre ramuri, as fi vrut sa fiu eu cel ales, eram mai mare, mai falnic, de ce ea si nu eu striga fiecare ramura a mea. Deci zvonurile alea erau adevarate. Si totusi ce s-a intamplat in toti acesti ani cu oamenii, erau fratii nostri si ne iubeau, ce s-a intamplat de s-au schimbat asa mult? Milioane de intrebari imi rasunau in minte.
Intre timp, acesti oameni pe care nu ii recunosteam mi-au legat iubita de un cal si au plecat cu ea taras spre marginea padurii.
Am ramas singur, dorindu-mi tot mai tare ca acei oameni sa revina si sa fie eu cel ales de data asta. Nu s-a intamplat. Au trecut alti cativa ani, tristi, prins in singuratate si amintindu-mi mereu de vremurile frumoase din tinerete.
Intr-o buna zi, au aparut iar oamenii, acestia erau parca diferiti, chicoteau, glumeau si admirau padurea. Nu aveau cu ei unealta aceea teribila pe care o zarisem ultima data si care imi crease multe cosmaruri in noptile reci de iarna de dupa acea zi tragica.
S-au oprit in dreptul meu. Aha, deci or sa ma taie, am trait destul si nu-mi pasa de moarte, oricum viata in padure a devenit trista, prietenii nostrii salbatici ne vizitau tot mai rar si am auzit ca undeva, la margine, mii de frati de-ai mei au fost ucisi.
Acest copac trebuie protejat, cu orice pret, a rasunat vocea unuia dintre ei. Nu imi venea sa cred. De ce? De ce sa fiu protejat, de ce sa traiesc daca ceilalti frati ai mei sunt ucisi fara limita. Toata aceasta padure trebuie protejata a spus celalalt, si parca ceva a tresarit in inima mea.
Au revenit Haiducii si ei au venit sa ne apere asa cum, in timpuri stravechi, noi i-am aparat si i-am protejat. As fi vrut sa ii imbratisez cu ramurile mele si sa ii mangai, dar varsta nu-mi mai da fragilitatea din alti ani.
S-au mai uitat prin jur si au plecat mai departe. Deci, ura, Haiducii au revenit si o sa ne apere de rautatile altor oameni, haiducii WWF pentru ca astea erau simbolurile scrise pe ei, astea si un urs ciudat si totusi asemanator cumva cu ursul brun care locuise atatia ani la poalele iubitei mele. Nu stiu ce inseamna simbolul respectiv, dar am inteles repede ca toti cei care au simbolurile respective sunt prietenii nostri si trebuie sa ii iubim. De asemenea spuneau ceva si de Garanti, alti prieteni care ar dona 90 de lei pentru fiecare cont deschis cu WWF Bonus Card. V-am spus eu ca WWF asta e de bine. Tot ei spuneau si de un ursulet cadou pentru fiecare aplicant si ca vor da, de asemenea, 0.5% catre WWF cu fiecare cumparatura.
Oricum eu nu mai am multe zile, dar pot sa va spun ca am trait multe clipe minunate in Padurile Sincii si ma bucur sa stiu ca viitorul fratilor si al prietenilor mei este din nou in siguranta. Acum pot sa mor fericit.
P.S. Si pentru ca va povesteam mai sus de familia aceea fericita de ursi bruni, am zis sa va arat si un stranepot de-al lor care are un mesaj pentru voi: