Posted by Desi treaba asta cu antreprenoriatul imi mananca destul de mult timp, am decis sa iau o pauza si sa dau o fuga pana la lacul Sf. Ana pentru o baie racoroasa, mai ales ca se anunta vreme caniculara si cod portocaliu sau rosu de caldura. Asadar sambata de dimineata, impreuna cu Dana si amicul meu, John, am decis sa purcedem la drum lung si anevoios catre tinutul secuiesc, tocmai la lacul Sf. Ana.
Am ales un traseu asa cum imi place mie, prin multe sate, ocolind cu grija DN1 sau alte zone aglomerate. Ne-am indreptat astfel spre Baltesti, am trecut pe langa Manastirea Ianculesti, ajungand in cele din urma la Nehoiu si la Barajul Siriu. Am zarit din mers un grup de pasionati care faceau rafting pe raul Siriu, ceea ce mi-a amintit de my bucket list si de faptul ca trebuie sa mai ajung pe acolo in vara asta. Dupa o scurta pauza pe baraj, ne-am continuat drumul spre nord, ajungand in cele din urma la Intorsura Buzaului, iar mai apoi la Sf. Gheorghe. La Bixad am facut dreapta si ne-am apucat sa urcam spre Baile Balvanyos si Lacul Sf. Ana.
Lacul Sf. Ana
Este un lac de origine vulcanica, unic in Romania si care a ramas cam la fel cum il stiam, ultima data cand am ajuns sa-l vizitez fiind in urma cu vreo 7 ani, in Turul Romaniei din 2010 (vezi aici). Faptul ca a ramas neschimbat m-a bucurat mult. E drept ca au aparut 2 casute de lemn, cu miniterase, unde se putea consuma o bere rece sau un porum fiert, dar in rest era la fel de multa liniste si armonie cu natura. Nici aglomeratia nu era foarte mare, semn ca nu e un obiectiv atat de vizitat, chiar daca parcarea era plina. Oricum e un obiectiv care merita vizitat, mai ales intr-o zi caniculara de vara.
Desi eu am obiceiul sa ma avant pana in partea cealalta a lacului, de data asta, fiind singurul care am intrat in apa, am decis ca e ok daca ma duc doar pana la jumatatea lui si nu-l traversez complet. De obicei cand ma aventurez in ape adanci, prefer sa fiu cu inca cineva de incredere alaturi, inotator cu experienta, pe care sa ma pot baza sau pe care sa-l pot ajuta in caz de nevoie.
Prima lectie de Standup Paddleboarding
Doua fete se chinuiau de zor sa stea pe o placa de surf si nu le iesea deloc treaba asta. M-am gandit ca e de inchiriat si m-am dus sa intreb cat costa. 30 de lei pentru jumatate de ora nu parea un pret mare pentru a avea parte de o experienta noua (chiar daca experientele noi se lasa de multe ori cu multe guri de apa) si mai ales ca undeva, candva, voi incerca sa invat sa fac si surf, cred ca era un pas bun sa incep pe un lac linistit, cu o vasla. Mai vazusem eu pe la tv chestia asta si parea destul de amuzant.
Primele 5 minute au fost groaznice pentru mine si la mare cautare pentru spectatorii de pe mal care se distrau copios de cate ori cadea balena in apa. Probabil si domnisoara care mi-a inchiriat placa a presupus ca dupa 5-10 minute obosesc si o sa renunt. Dar incet, incet, creierul meu invata rapid cum sa mentina echilibrul pe noua placa. Cazaturile erau tot mai rare si deplasarea pe paddleboard tot mai simpla. Cu fiecare cazatura pe care o luam in apa, imi aduceam aminte de ce sunt ceea ce sunt si de ce am ajuns unde am ajuns. Stiam ca dupa fiecare cazatura urmeaza o noua provocare si ca la urmatoarea incercare trebuie sa fiu mai bun. Stiam de asemenea ca nu renunt niciodata si ca ori de cate ori cad, ma ridic din nou. Mi-am amintit de prima lectie de mers pe bicicleta, de toate esecurile si succesele avute de-a lungul timpului si mi-am dat seama ca, desi am obiceiul sa spun ca eu nu renunt niciodata, totusi de cateva ori in viata am cedat. Iar asta m-a facut curios, oare care e punctul sau acel lucru care ma face sa cedez. Pentru ca in cazul de fata, desi am luat cateva guri de apa (am inteles astfel de ce a insistat domnisoara sa port vesta de salvare), desi ma durea genunchiul (ala care a fost rupt si care nu e inca recuperat perfect), continuam sa ma urc iarasi pe placa si sa incerc iar si iar, pana cand am invatat (dupa vreo 20 de minute) sa imi mentin echilibrul si sa merg pe ea.
Galerie foto Standup Paddleboarding
