Iun 1

Ziua in care am invatat sa merg pe bicicleta

 Pentru multa vreme, am tinut minte acea zi drept ziua cu cele mai multe cazaturi. De curand insa, aveam sa realizez ca ziua aceea a fost una din cele mai importante lectii oferite de viata. Lectie pe care am mai auzit-o de-a lungul timpului in mai multe forme, dar pe care am uitat-o si reinvatat-o de nenumarate ori.

De data aceasta, sper sa nu o mai uit.

Imi aduc aminte ca era undeva inaintea sarbatorilor pascale si ca parintii mei au vrut sa imi faca o surpriza si, cu o seara inainte, mi-au adus acasa o bicicleta, una parca prea mare pentru mine si fara rotile ajutatoare din spate. Imi aduc aminte cum, in noaptea aceea, asteptam sa rasara mai repede soarele pentu a putea sa merg pe bicicleta. Imi aduc aminte ca a doua zi ai mei faceau curatenia traditionala de dinaintea marii sarbatori si nu aveau timp de mine si nu era nimeni sa ma sprijine si sa ma ajute sa nu cad.

Dar asta nu m-a oprit, am luat bicicleta, m-am suit pe ea si… am cazut. M-am ridicat de jos, am ridicat si bicicleta si m-am suit iar pe ea si iar am cazut. Apoi, dupa multe alte incercari, am reusit sa merg 1 cm apoi inca 1 cm. Pe la pranz, au iesit si copiii mai mari la joaca si radeau de mine ca nu stiu sa merg si tot cad. Dar eu nu i-am auzit si mi-am vazut de treaba, eram fericit ca am o bicicleta, eram fericit pentru ca la fiecare incercare reuseam sa merg mai mult. Intai jumatate de metru, apoi un metru si fiecare incercare ma facea fericit. Nu auzeam vocile care radeau de mine, nu simteam durerea provocata de fiecare cazatura, simteam doar fericirea incercarilor si a micilor mele reusite.

Spre seara, invatasem cat de cat sa merg, dar doar in linie dreapta, asa ca fericirea mea de a merge pe bicicleta se termina brusc in capatul strazii, unde incercarea de a coti se incheia intotdeauna cu o cazatura. Ba chiar uneori se termina cu mult inainte de capatul strazii, daca nu reuseam sa plec cum trebuie si cadeam de cateva ori inainte de a trece de jumatatea strazii.

Parintii mei cam terminasera curatenia si carau la gunoi diverse obiecte la care probabil hotarasera sa renunte, fiind nefolositoare. De cate ori carau ceva, le spuneam „Uite, am invatat sa merg, ajuta-ma sa plec, tine-ma de sa” si cu micul lor ajutor la plecare, reuseam sa merg drept pana in capatul strazii, unde urma din nou o cazatura zdravana. Eram atat de fericit de micul lor ajutor si de faptul ca voi ajunge pe bicicleta in capatul strazii fara nici o cazatura, ca nici nu mai conta altceva. Nici nu ma mai dureau cazaturile, atat de multe luasem in ziua respectiva. Dar usor, usor reuseam sa iau si curba si parca nu mai picam la prima tentativa de a coti.

Cam asta a fost prima zi in care am invatat sa merg pe bicicleta; urma o noua zi in care stiam ca voi invata si mai multe si voi reusi sa iau si curba aia din capatul strazii. Dar despre a doua zi nu are rost sa va povestesc aici, a fost doar o noua zi si o noua incercare, aceea de a lua curba din capatul strazii. Si, bineinteles, in seara celei de-a doua zi, un nou succes.

Nu am sa uit niciodata ziua aceea, din cauza cazaturilor, dar de astazi inainte nu o sa o mai tin minte drept ziua in care am luat cele mai multe cazaturi, ci drept ziua in care am cazut si m-am ridicat sa merg mai departe spre succes.

Asa ca atunci cand Iuliana m-a intrebat care este cel mai important lucru pe care l-am invatat de la viata, i-am spus simplu: „Am invatat sa merg, sa cad si sa ma ridic pentru a merge mai departe„, iar asta a convins-o ca merit sa mi se ia un interviu.

  1. Știi să biciclezi? Uite că nu știam asta 😀

    Raspunde
  2. Merg cam pe orice.

    Raspunde
  3. te citesc de mult haotikule. de cateva luni din inertie fiindca nu prea imi place cand scrii de evenimente si bagi articole de umplutura.

    Bai dar cu articolul asta te-ai intrecut pe tine si pe toti blogerii pe care ii citesc. daca o tii tot asa vei ajunge departe. bravo

    Raspunde
  4. Bravo! Ai o poveste foarte frumoasa!:)

    Raspunde

Lasa un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.