Vreau liniste ca sa imi aud gandurile

Uneori stralucesc. Uneori ma zbat in tumultoarea vietii ca sa fac lucruri. Toti ma intreaba de unde am atata energie. Nu stiu. O am. Toti imi vad optimismul si sunt incantati de el. Eu rad.

Dar atunci cand ma pied in haosul gandiri sunt trist. Si nu, nu e vorba de o tristete a unei vieti neimplinite, a unei vieti netraite din plin. Dar uneori imi dau seama ca lumea e mult mai mult decat ceea ce percepem cu ochii nostrii. Si desi sunt trist sunt fericit in tristetea mea. Sunt singur. Nimic nu pare sa straluceasca in jurul meu. Nici macar o stea. Nici macar o umbra. Nici macar sufletul meu nu stiu daca mai exista. Defapt nici nu stiu daca sunt trist. Nu pot insa nici sa ma bucur. Nici macar nu am luat fiinta, nici macar nu exist. Voi exista peste milenii, voi misca materia si voi misca oamenii in dorinta de a realiza ceva. Dar mai e mult timp pana atunci. Nici macar nu e creat universul. Asa ca tot ce pot sa fac e sa stau. Sa stau eu si cu gandurile mele si sa astept. Sa astept ziua in care voi stralucii din nou. Voi fi din nou o stea care straluceste intr-un unviers proaspat creat. Voi fi din nou om si voi vorbii din nou oamenilor.

Dar pana atunci mai e. Asa ca stau. Astept. Privesc, daca se poate numii privit aruncatura aceea de ganduri in neant. Si sunt singur. Nimic care sa-mi atraga atentia nu se zareste in jurul meu. E noapte. Tarziu. E LINISTE. Atat de liniste. Si atat de bine.

Si nu, nu am murit. Defapt moartea nu are nici o legatura cu existenta mea in diferite forme sau nonforme. Sunt doar eu si nimic alceva. Nici macar nu sunt in stare sa ma uit in urma sa-mi amintesc de vibratiile unei vieti de mult trecute. Inainte oricum nu e nimic. Sunt o picatura intr-un ocean invizibil. Si senzatia pe care o am e de tristete desi nu e vorba de suparare, nu e vorba de vre-un simtamant care ar putea fi descris in cuvinte. Asa ca probabil trist e irelevant. Doar sunt. Si stau. Si astept.