Posted by 
Eram la masa, tocmai dadusem un tweet pe la pranz ca vreau sa mananc cu betisoarele cumparate din Japonia si sotia imi pregatise ceva bun de mancare. Au trecut cateva luni de cand nu le-am mai folosit si lipsa mea de experienta, cumulata cu aceasta pauza a facut sa nu le mai pot manui atat de usor.
Pe la jumatatea mesei m-am enervat, am pus betisoarele jos si am luat o furculita. Dana a ramas putin surprinsa si mi-a spus ceva care avea sa ma puna mult pe ganduri „e prima oara cand vad ca te dai batut„.
Si probabil ca asa era, in 10 ani de zile, de cand suntem casatoriti, a vazut cum sunt in stare sa ma bat cu morile de vant pentru visele si credintele mele, cum sunt in stare sa mor pentru o idee sau pentru a reusi. Cum niciodata nu am renuntat. Si acum, intr-o lupta atat de banala, am renuntat la a ma mai lupta.
Imi aduc aminte de workshop-ul lui Vlad Stan, cand incerca sa puna presiune pe noi sa cedam intr-un joc si i-am explicat ca o sa mor cu zarurile in mana, ca o stam cu toti acolo 3 zile, dar de renuntat nu renunt.
Si, desi ati putea crede ca e intotdeauna o calitate aceasta perseverenta, uneori poate fi la fel de usor un blestem. Pentru ca nu de multe ori am purtat razboaie fara niciun sens, doar pentru ca stiam ca pana nu castig, nu am sa renunt. Ca uneori am ales directii in viata si le-am urmat cu sfintenie.
Imi aduc aminte de prima zi cand am pus piciorul pe placa de snowboard. Dupa 2-3 incercari la baza partiei, am hotarat sa urcam pe jos pana in varful muntelui – eu si un prieten de-al meu. Imi aduc aminte ca atunci mi-a spus asa: „Stii ce apreciez eu la tine, ca niciodata nu te dai batut!„. Iar raspunsul meu a fost pe masura: „Poate sa vina noaptea, putem sa murim inghetati, dar pana nu ajungem sus in varf, nu ne intoarcem la parcare„.
Probabil ca o sa imi spuneti ca nu trebuie sa dau atentie unui gest atat de mic si aparent neimportant. Dar zi de zi ma gandesc ca poate lupta mea pentru a ma afirma ca blogger este o lupta in zadar. Zi de zi ma gandesc ca poate ma lupt cu morile de vant. Zi de zi ma gandesc daca nu cumva ar trebui sa o iau intr-o noua directie, o directie in care nu am mers niciodata pana acum. Si ca poate ar trebui sa renunt. Poate ca deja am pierdut batalia aceasta si nu-mi dau seama.
Ma visez antreprenor. Dar poate mi-ar fi mai bine daca toata aceasta energie pe care o depun in proiectele pe care le fac as canaliza-o catre ceea ce fac la munca. Poate ca as avea mai mult de castigat asa. Si imi e teama de acest raspuns, pentru ca mi-e teama sa recunosc ca am pierdut. Dar deadline-ul se apropie si mi-e frica, mi-e frica al naibii de tare ca finalul ar putea fi o batalie pierduta.
Unii ar putea spune ca mai e timp si ca vor mai fi alte 1000 de batalii de castigat. Dar in momentul in care ai renuntat, nu mai e nicio batalie, deja ai pierdut totul. Si da, te poti pacali singur ca ai o viata frumoasa, un job bun si sigur, nu ai rate la banci si o duci bine, in comparatie cu majoritatea romanilor. Dar oare mai conteaza toate aceste lucruri, cand stii ca de fapt ai pierdut?
Si nu ma mai intrebati daca sunt ok. Sunt un optimist incurabil, doar ca urmeaza un an de foc pentru mine, 3 luni au trecut, au mai ramas 9. Si pana in momentul ala, am sa ma lupt cu toate fortele, indiferent de cate obstacole se voi ivi in cale.