In loc de bun ramas

7 ani, 9 luni si 2 zile – atat am rezistat in campul muncii de data aceasta, adica 2832 de zile, adica 404 saptamani si 4 zile. Si, sincer, nu pot decat sa sper ca aceasta a fost ultima data in aceasta viata cand am avut statutul de angajat. Si nu spun asta pentru ca nu mi-ar fi placut; perioada petrecuta la 1and1 a fost una din cele mai extraordinare perioade ale vietii mele, cu esecuri si succese, cu prietenii legate pe viata si cu multe momente cu adevarat extraordinare. Atat de multe, incat va avertizez inca de pe acuma ca articolul acesta va fi unul lung, foarte lung si voi povesti in el doar despre momentele frumoase, petrecute in 1and1.

Inainte de a fi angajat la 1and1, am stat 3 ani acasa, pe banii mei, ocupandu-ma de contractele mele si visand la cat de mare o sa ajunga compania mea peste cativa ani. Lipsa experientei, a cunostintelor de antreprenoriat, lenea si delasarea au dus toate la unul din cele mai mari esecuri din viata mea, aproape ca am fost in pragul falimentului si am fost nevoit (mai mult la presiunea celor din jur) sa imi caut un loc de munca. Despre greselile facute atunci o sa imi reamintesc mereu; si daca stati sa ma intrebati care sunt acele greseli, o sa va spun scurt, intr-un singur cuvant: TOATE.

Am aplicat la cateva firme, in prima runda in primavara nu s-a intamplat nimic, nici macar un telefon, intr-un fel spre bucuria mea, care nu aveam niciun chef sa ma angajez. Cum peste vara lucrurile au mers si mai prost, in toamna am mai incercat o data. Dupa cateva telefoane si cred ca maxim 2 interviuri, am ajuns in fata a trei oameni care mi-au decis soarta pe urmatorii aproape 8 ani.

Angajarea

Asa ca iata-ma la o masa rotunda, in sala de conferinte de la etajul 10 al cladirii unde se aflau birourile, cu 3 oameni privind ciudat la mine. Daniel, un tip ce parea de treaba, managerul general al unei companii cu 50 de angajati, George, programatorul PHP care trebuia sa ma intoarca pe toate partile si sa vada exact ce cunostinte am si Madalin, un tip super de treaba, care avea sa imi ajunga sef vreo 2 ani mai tarziu. Din cate aveam sa aflu mai tarziu, Daniel si Madalin au fost pentru angajarea mea, in timp ce George s-a opus. Nu i-am purtat niciodata pica pentru asta. In fond, desi eu credeam ca stiu atat de multe lucruri si ca sunt un programator bun, eram destul de varza. De Daniel imi mai aduc aminte cand imi explica, la intrebarea mea disperata care este programul in firma, ca nu sta nimeni cu ceasul pe tine si daca iti faci bine treaba, poti sa vii cand vrei si sa pleci cand vrei. O chestie care pe mine ma bulversa rau.

Initierea

Si urmatoarele zile, cele in care George s-a ocupat de training-ul meu, au fost un cosmar pentru mine, ca nu reuseam deloc sa pricep programarea orientata pe obiecte in php si pentru el, ca se enerva ca nu stiam nimic si dupa ce statea 10 minute cu mine, iesea nervos sa fumeze. Ma intreb si acum daca aia e perioada din viata lui in care a fumat cel mai mult, ca peri albi sigur i-am scos. Si, ca sa intelegeti de ce se enerva omul asa cumplit, desi il folosisem mereu si stiam ce face, nu avem habar dupa denumire ce este „operatorul ternar„. Nu stiu cum mi-a scapat in facultate, am zis ca e un fel de if-else, dar nu mi-am batut niciodata capul ca ar fi un operator si nu o instructiune. Cred ca a fumat tot pachetul in ziua aia cu operatorul, iar eu ajunsesem sa am cosmaruri acasa cu el, la propriu. Inca o saptamana si era clar ca o sa imi dau demisia. Ajunsesem sa cred ca sunt atat de prost, incat ma uitam la toate proiectele mele online realizate pana atunci si ma intrebam cum a fost posibil sa le realizez, sa-mi pun intrebari daca le-a realizat altcineva si eu doar mi le asum. Momente grele.

Primul proiect

Asa a aparut Thea, viitoarea mea sefa, o tipa extraordinara, care m-a luat din ghearele vulturului de George si m-a pus sa rezolv incet, incet primele bug-uri la proiectul pentru care se construia echipa. Si incet, incet am inceput sa lucram la primul proiect, sa rezolv din problemele proiectului si sa facem ca lucrurile sa mearga. Ba chiar imi placea noua companie, noul loc de munca si tot ceea ce faceam. Nu aveam documentatie sau era in germana, nu ni se spunea nimic din ce avem de facut, uneori mai faceam greseli si atunci parca isi mai faceau nemtii timp de noi, sa ne explice ce trebuie sa facem. Dar incet, incet, lucrurile mergeau bine si lumea era multumita de noi.

Astfel au aparut, rand pe rand in noua echipa, Ciprian, Robert si Ionut. Ciprian e genul de om care, odata ce-l cunosti, iti ramane prieten pe viata; din pacate nu ma mai vad asa des cu el, mai ales ca s-a mutat la Cluj, dar este un om extraordinar. Robert era un rocker pletos, caruia ii placea sa glumeasca si sa stea la bere, iar Ionut – un tip mai retras, care ma enerva ca de cate ori il intrebam ceva, zicea ca nu-si mai aduce aminte si sa caut pe google.

Despre Ciprian nu stiu ce sa va zic, cred ca as putea scrie articole intregi despre el. Perioada in care a stat el in companie a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea. La 12 ziua, cand lumea era in birouri, noi eram pe lacul din fata cladirii, cu barca. La 12 noaptea, cand toti erau acasa si dormeau, noi eram in birou, lucrand la proiectul care ne era atat de drag. Nu contau orele suplimetare, nu conta daca munceam uneori din greu, pentru ca totul era facut cu placere si ne simteam minunat. Cu el am facut turul Romaniei in 2010, cu el am facut baie noaptea in Snagov, am fost …. pe unde n-am fost si ce tampenii nu faceam. Cand ne-a trimis firma in Germania, ziua lucram, iar noaptea petreceam pana tarziu spre dimineata prin baruri si cluburi. In general, eu cu Cipri si cu Thea.

Esecul

Pentru ca lucrurile mergeau bine, am ajuns sa ne ocupam de un nou proiect. Un proiect mare, greu, care trebuia facut in 6 luni si care ne-a mancat multe nopti in firma. Noi ne ocupam de niste module in partea de frontend, iar un „mare arhitect” din Germania, Claus, se ocupa de partea de backend. Din pacate, Claus nu facea nimic si cu o saptamana inainte de finalizarea proiectului, cand s-a apucat el de treaba, noi aveam modulele gata, comunicau prin protocoalele stabilite initial, dar el tot schimba lucruri in backend si parti din modulele noastre incepeau sa nu mai functioneze. Mai mult decat atat, nu eram instiintati de modificari, ca sa putem sa readaptam modulele.

Saptamana neagra – asa pot numi perioada aia, care probabil a fost mai lunga decat atat. Si ca sa punem capac, tot in perioada aceea, Ciprian s-a hotarat sa plece din firma. Am ramas fara senior in echipa, Claus spunea in stanga si in dreapta ca cei din Romania (adica echipa noastra) nu si-au facut treaba, iar modulele noastre deveneau total nefunctionale pe fiecare zi care trecea. Ionut, intr-o incapatanare demna de tot respectul, a tinut mortis sa readapteze modulul lui timp de cateva saptamani si sa-l faca sa mearga. Restul echipei eram deja prea obositi ca sa mai luptam, asta probabil a fost greseala noastra.

Proiectul a fost un fail, deadline-ul era cu totul incalcat, noua ni se promisese ca, daca o sa iasa bine, o sa fie bine si pentru noi la salarii, cum iesiseram foarte prost din asta si nu din vina noastra, eram tare dezamagiti. Cred ca au fost cateva saptamani in care nu am facut nimic in firma, ma duceam la birou, dar nu aveam chef sa fac nimic, nici nu aveam ce sa facem ce-i drept, pentru ca proiectul nostru l-au preluat niste freelanceri din Germania, culmea, din cate am inteles, frelancerii respectivi erau prietenii lui Claus, iar noi eram intr-un fel oaia neagra din companie. Toata lumea auzise cat de rau am dat-o in bara si nu am fost in stare niciodata sa-l conving pe Madalin sau pe Vera ca noi, cu o saptamana inainte de deadline, aveam modulele functionale.

Vera era pe atunci o proaspat sefa a echipei de la QA, pe care o enervam des cu bancurile mele. (Vera, stii care e diferenta dintre un tester si un programator? Un programator poate fi si tester, dar un tester nu poate fi si programator.) Si a intrat tunand si fulgerand in birou: „Dragos, ce e cu glumele astea?… si in plus, noi suntem ingineri QA. I-am promis odata, cand m-a enervat, ca atunci cand mergem la mare la Summerfest, o sa-mi dau pantalonii jos si o sa ii arat rusinica. Probabil as fi facut asta (se stie ca programatorii sunt dusi cu capul), daca nu ar fi ajuns aproape peste noapte sefa peste toate echipele de QA, sefa peste intregul departament de development, sefa in Germania pe toata divizia de Domenii. Cam greu sa iti mai permiti glumele de altadata cu un sef cu 2-3 nivele mai sus peste sefii tai. Oricum, era de treaba si nu se supara prea des pe mine.

O noua echipa

Dupa acel esec, Thea a renuntat la functia de team leader si s-a dedicat in ceea ce ii placea cu adevarat sa faca – grafica, UX design si altele din zona aceasta si toata echipa mea, inclusiv fosta sefa, am ajuns in echipa lui Madalin. Mai putin Ciprian, care plecase din companie.

Un nou proiect, oameni extraordinari si in noua echipa, pe care de altfel ii stiam si dinainte: Ionel, un bun prieten si un om cu atat de mult bunt simt, incat nu-ti vine sa crezi; Dragos, cel pe care ziceam ca o sa-l bat dupa 3 saptamani, iar ceilalti ma linisteau, spunandu-mi ca toti au trecut prin asta si ca e ok dupa ce te obisnuiesti cu el; Costin, care se certa mereu cu Dragos, spre distractia tuturor din echipa; Adi, fostul prieten al lui Thea (alta poveste pe care o sa v-o spun candva, poate) si care era un tip extraordinar de sufletist si care a trecut prin multe incercari; si Mihai.

Imi aduc aminte de faptul ca mergeam cu echipa la munte. Imi aduc aminte de faptul ca ma grabeam la o astfel de intalnire si nu am mai ajuns, facand masina praf la Predeal. Imi aduc aminte ca mergeam la film impreuna, ca ne distram atat la munca, dar si in timpul liber. Lipsea doar Ciprian, dar gasca de prieteni crestea si in curand aveau sa apara in ea si alti oameni din alte echipe, precum Bianca, Helena si, ceva mai tarziu, Nicu.

Cel mai bine se poate vedea in clipul facut de Costin cam cum era viata in echipa, in perioada aceea. Il gasiti aici.

Noua ne-a placut atat de mult la Rusalka, primul summerfest in Bulgaria si cred ca si al doilea, incat am mai fost de nenumarate ori vara, pe banii nostri, acolo: Thea, Ionel, Adi, Bianca, Helena, Nicu, Mihai si inca vreo cativa, pe care probabil i-am uitat. Sa ma ierte daca am facut asta.

Lipsa banilor

Cand m-am angajat, eram oarecum disperat sa-mi gasesc un loc de munca; am socotit eu atunci ca 1000 de lei ar fi ok si inca 400-500 pentru benzina. Mi-au dat mai mult de atat si in primii ani am fost multumit, dar pretul benzinei a crescut, pretentiile si cheltuielile personale au crescut si ele, si asta a dus la oarecare tensiuni intre mine si Madalin pe tema asta. La un moment dat, am aflat ca un junior la QA intra cu un salariu cu ceva milioane (lei vechi) in plus fata de mine. Asa ca am aplicat la QA pentru un post de junior. Nu ca mi-ar fi placut, ci pentru ca vroiam mai multi bani.

Vera, cu ea am dat interviul, nu m-a acceptat; si, intr-un fel, bine a facut, ca nu as fi rezistat acolo. A gasit totusi o solutie ceva luni mai tarziu, sa trec pe un nou proiect. Madalin cred ca era putin ofticat de faptul ca vreau sa parasesc echipa si mi-a facut vant, sau poate a fost doar o intentie buna, de a ma muta undeva unde sa castig mai multi bani.

Tot ce stiu este ca m-a luat intr-o zi de dimineata in sedinta si mi-a zis ca mi-a gasit un nou proiect, extraordinar, si ca o sa lucrez pentru o tipa din Germania, Anja, iar eu am primit cu incantare prima parte a vestilor aduse de Madalin. Doar ca exista un mic impediment, o data cu noul proiect aveam sa parasesc echipa. I-am cerut sa-mi lase timp de gandire pana a doua zi, sa ma sfatuiesc si eu cu sotia. Nu mai stiu exact cum s-a exprimat, dar mi-a dat de inteles ca la 12, Vera (sefa de departament la vremea aceea) vroia sa faca anuntul public. Auzisem lucruri bune despre Anja, asa ca am decis sa am incredere in ea si am zis ca accept noul proiect.

La ora 3, a urmat o scena scoasa parca dintr-un film prost. O masa la care stateam eu, Vera, Vlad si Madalin. Vlad ceruse buget pentru un junior de Java si cumva se produsese o confuzie si credea ca eu de fapt vin pe postul respectiv. Timp de 10-20 de minute s-au certat in fata mea, Vlad sustinand tare si raspicat ca el nu ma vrea in echipa, Madalin si Vera incercand sa ii explice ca o sa fiu in echipa lui. La un moment dat, imi venea sa le zic, guys… sunt si eu de fata totusi…. Pana la urma a inteles ca eu o sa ma ocup de un alt proiect si ca nu are legatura cu postul pe care il solicitase el, ca eu nu o sa fac Java.

Tot in perioada aceea incercam sa trec pe PFA, asa apare in povestea mea un nou nume, Magdalena Gogoi, ma mai gandesc pana la final de articol daca o sa va povestesc despre ea sau poate ca nu se merita.

O noua echipa

Si iata-ma ajuns seara acasa si povestindu-i sotiei ca am decis sa ma mut in alta echipa, iar in urmatoarele zile m-am mutat in echipa lui Vlad. Cu Vlad nu am avut niciodata probleme, imi aduc aminte de sedintele saptamanale in care imi spunea: „Dragos, nu am avut timp sa vad ce faci tu acolo, dar Anja e foarte multumita de tine, toata lumea te lauda, e bine… fa in continuare ceea ce faci”.

O noua epoca de aur se nastea, uneori stateam pana vinerea pana la 10-11 noaptea in firma, rezolvand cazuri, dupa care dadeam un e-mail Anjei ca am rezolvat toate cazurile. Luni gaseam un e-mail in care mi se explica ca nu sunt asa de urgente si ca nu trebuie sa stau peste program sa le rezolv. Imi placea ce faceam acolo, asa ca nu era nicio problema, plus ca faceam naveta cu masina si nu aveam chef sa stau in trafic 2-3 ore, asa ca preferam sa stau la munca si sa plec noaptea tarziu, cand DN1 era pustiu.

Tot in echipa lui Vlad am primit si cele mai bune mariri de salariu. O echipa de oameni extraordinari, dar totusi putin ciudati. Diana era ingrijoarata de faptul ca lumea ar putea sa nu o respecte si era destul de dura cu cei din jur: „Haotik, cu mine sa nu faci glume d-astea, da?”. Madalina – o tipa extrem de simpatica, ce imi citise blogul inainte de a veni in firma. Andreea C, una din cele mai de treaba tipe din echipa respectiva si care acum lucreaza in Germania si cealalta, Andreea B, care acum e la Brasov la o firma cu care 1and1 obisnuia sa colaboreze. Mai erau si 3 tipi, unul mai ciudat ca altul, dar al caror nume nu mi-l amintesc. Oricum, toata echipa bea numai apa plata, manca doar salate si chestii eco, iar eu eram tot timpul cu o sticla de coca-cola pe masa si mancam orice, fara sa-mi pese, decat daca are carne in interior. Marian era cel mai ok dintre ei. Mircea era ingrijorat de antenele de telecomunicatii de deasupra; desi eram la etajul 8, a cerut sa se faca teste si chiar ne-am mutat cu echipa de sub antene si Octavian, care era deranjat de faptul ca lui, la mare, la summerfest, nu i se pare ok sa-si vada colega in costum de baie. Oricum, toti 3 erau extraordinar de bine pregatiti din punct de vedere tehnic si isi faceau treaba foarte bine.

Cel mai bine m-am inteles cu Andreea B si Andreea C, dar nu pot sa zic ca am avut parte de momente neplacute in echipa respectiva. Asa, mai ciudatei, cum erau ei, formau un grup unitar si ne intelegeam bine. 2 ani mi-am facut bine treaba, am fost multumit si de salariul la care ajunsesem. Totul era din nou frumos.

Formarea unei noi echipe

Pentru ca pe partea de operatiuni imi faceam foarte bine treaba si am demonstrat ca se poate, deciziile de business au dus la formarea unei noi echipe. A fost si prima data cand incercam sa devin Head Of, sau Team Leader. Dar, din pacate, lucrurile erau deja aranjate. Victor nu se intelegea prea bine cu echipa lui, asa ca la momentul in care am vorbit cu Vera despre asta, mi-a zis ca deja are pe cineva, dar ca e cineva cu care o sa ma inteleg foarte bine si o sa imi placa. A ramas ca o sa stau indeaproape de Victor si poate, peste cativa ani, cine stie…

Si astfel iata-ma intr-o noua echipa, proaspat formata din mine si avandu-l pe Victor ca sef. Despre Victor nu am de zis nici bune, nici rele, a fost ok, dar nu m-a impresionat cu ceva in mod deosebit, nici nu ne-am certat vreodata.

Cea mai tare faza era ca umbla cu o colega, Mihaela, cu care s-a si casatorit ulterior si facea la mine: „Ia zi, mai Haotik, cum e cu Mihaela?” iar eu ziceam „Mah, asta e data naibii rau de tot, zau daca e vreunu’ in stare sa faca ceva cu ea” si am zis si de fundul ei si cate nu oi fi zis, de fata cu el. Sincer, nici eu nu vreau sa imi aduc aminte. Ma mir ca nu m-am trezit intr-o zi ca-mi arde un pumn in gura fara sa stiu macar de ce, cred ca uneori meritam. Si nu am banuit nimic vreme de multi ani, pana nu mi-a zis un coleg. Colegii stiau, dar se amuzau de toate prostiile pe care le ziceam eu la adresa colegei si prietenei lui Victor.

In noua echipa au aparut pe rand Alex, Cristi si Stefan si, ceva mai tarziu, Sergiu. De Stefan nu am sa va povestesc acum nimic, insa va pot spune ca probabil, la un moment dat, pe blog sau intr-o carte, va avea multe capitole dedicate. Probabil cu un alt nume, sa nu stie lumea ca e vorba despre el, si nu e nimic de rau, dar o sa va tavaliti pe jos de ras.

O vreme a fost bine, eu imi faceam treaba mea pe partea de aplicatii, colegii faceau si ei treaba lor mai mult in zona de IT-OPS. Treburile erau ok.

Plecarea lui Victor

Luni si marti nu a venit la munca, iar miercuri a venit cu o tipa de la HR sa ne spuna ca vineri e ultima lui zi in firma. Nu am inteles niciodata ce s-a intamplat cu adevarat, dar am sa tin minte toata viata discursul lui.

„Am 37 de ani, trece viata pe langa mine, daca nu ma ocup acum de afacerile mele, cand sa ma ocup, asa ca plec sa ma dedic propriei afaceri.” A fost un discurs de 10 minute, in care ne-a vorbit despre valorile antreprenoriale, despre cum vrea sa faca antreprenoriat si despre cum vrea sa fie viata lui. Un text inspirativ de altfel. Doar ca el a plecat la alta firma ca angajat si tot discursul acela memorabil a fost doar un mare bullshit. Cu toate acestea, are si ceva afaceri proprii, nu e locul in care sa discut despre ele. Dar am tinut mortis sa scriu asta pe blog, pentru ca vezi, Victore, ceea ce am facut eu e un act de nebunie si curaj, ce ai facut tu, a fost un act de lasitate. Acum nu zic ca daca maine o companie vine si imi da cateva mii de euro salariu, nu s-ar putea sa fac la fel, dar imi voi asuma faptul ca o sa scad mult in ochii unor oameni, asa cum ai scazut tu in ochii mei cand mi-ai tinut un discurs care era total neadevarat.

Odata cu plecarea lui Victor, Alex a fost numit un fel de team-leader interimar. Nu stiam ce sa cred, era anul in care hotarasem sa ma dedic mai tare antreprenoriatului si pe de o parte ma gandeam ca Victor mi-a vrut binele (in contextul discursului de mai sus) si nu m-a propus pe mine interimar, ca sa nu imi dea peste cap planurile antreprenoriale. Pe de alta parte, eram constient cumva ca nu voi ajunge niciodata intr-o pozitie de conducere in 1and1. O zi eram suparat, apoi imi trecea. Intr-un fel, promisiunea Verei se cam dusese pe apa sambetei.

Venirea lui Tudor

Dupa cateva luni a venit Tudor, un tip pe care l-am analizat atent in primele zile si am zis ca am ce invata de la el, asa ca am decis sa las supararile deoparte si sa mai raman in companie. Daca nu ar fi fost el, probabil ca as fi plecat mai demult din firma. Si el nu mi-a zis vreodata sa stau, doar m-a convins ca are indeajuns de multa experienta, incat sa am ce invata de la el. Si de asta am stat, desi gandurile de plecare incepeau incet, incet sa prinda roade.

Echipa s-a dus din ce in ce mai mult spre IT-OPS (munca de sysadmin), iar eu ramaneam vazand cu ochii in urma. Nici nu-mi placea, mai era faptul ca muream incet, incet si asta s-a vazut. I-am explicat lui Tudor ca nu vad decat doua directii posibile, fie inapoi programator, fie o pozitie de management, ca eu nu visez sa fiu sysadmin si ca nici nu as aplica vreodata pentru o asemenea pozitie, chiar daca el incerca sa imi explice ca e un job bun, bine platit si unde pot ajunge senior in cativa ani.

Nu am avut niciodata sa ii reprosez nimic, cu o singura exceptie, si pe aia i-am comunicat-o in dimineata cand mi-am dat demisia. M-a ajutat sa imi fac CV-ul si sa aplic la o pozitie de head-of la echipa din Germania cu care lucram, m-a ajutat mereu cu sfaturi si intr-un fel el se cam astepta la ziua in care o sa imi dau demisia. Ii comunicasem inca de la inceput ca planurile mele includ o eventuala plecare, dar i-am zis ca il anunt cu cateva luni inainte de a face pasul asta, pentru ca la momentul respectiv nu credeam ca o sa iau decizia in doar cateva zile. Chiar a comunicat Laurei de la HR, despre intentiile mele etc.

O ultima incercare

Laura a plecat din firma, la fel si Vera. Aproape nimeni nu stie ca eu mi-am dorit de ani buni sa devin head-of. Ironia face ca despre asta s-a discutat in prima zi cand am patruns pe holurile 1and1 la interviu. Atunci, dintr-o greseala, aveam la CV-ul meu atasate si intrebarile de pe bestjobs, iar la „Ce ti-ar placea sa faci?” raspunsesem cu: „Mi-ar placea sa conduc o echipa tanara, dinamica, ….” desi atunci doar imi doream un loc de munca. M-am mirat de ce Daniel la interviu tot dadea ca mai incolo vom vedea si daca poti avea o echipa. Acasa sotia mi-a explicat de ce, ca asta scria in CV-ul meu.

In urma cu cateva saptamani, Sergiu cauta pagina de cariere pentru un coleg care cauta sa-si schimbe locul de munca. I-am dat-o si astfel am observat ca sunt doua posturi de head-of in companie. Desi am impresia (poate ma insel) ca nu-s chiar pentru oricine, am decis sa aplic totusi pentru ele. Probabil ca la insistentele mele am avut totusi o discutie, a fost ultima mea incercare de a ramane in companie. A doua zi mi-am dat demisia.

La final de drum

Asa cum v-am spus la inceput, e un articol lung, e vorba de 8 ani din viata mea, cam tot atatia cat ar fi avut si blogul haotik.ro daca nu murea pe drum, chiar daca continutul lui exista inca aici. Au fost multe intamplari extraordinare in firma, lucruri pe care o sa le tin minte toata viata. Pe unele nu le pot povesti aici, pe altele probabil le voi povesti ulterior.

M-am imbatat de 3 ori in viata, de doua ori destul de constient, iar a treia oara aproape ca am fost in coma alcoolica. A treia (si ultima oara cand am facut asta) a fost la 1and1, la un summerfest. Nu am ce sa va povestesc prea multe, m-am suparat ca toata lumea (din echipele de QA, ale Verei) primise cate o diploma, iar eu nu primisem nimic. Cred ca as fi fost multumit si daca imi dadeau o foaie pe care scriau „cel mai prost angajat al anului” si tot as fi fost multumit. O copilarie de altfel, din partea mea. M-am intors in camera, unde Helena ne facea cinste, fiind ziua ei de nastere, alaturi de cei din gasca de mai sus si le-am zis: M-am imbatat de 2 ori in viata si astazi o sa fie a treia. Si asa a fost. Multumesc lui Adi si lui Mihai ca au avut grija de mine in noaptea aceea. Eu nu-mi aduc aminte mai mult de 3 secunde, momente in care probabil mi-am revenit din lesin.

Tot in 1and1, tot la un summerfest, desi eu nu sunt genul care sa faca asta, m-am indragostit. Si eu nu m-am indragostit cu adevarat decat tot de vreo 3 ori in viata. Prima a fost Mirela, a doua a fost Dana si a treia Laura. Cred ca pana azi nici Dana nu a stiut vreodata numele celei de-a treia. In rest, nu am nimic de povestit in plus pe acest subiect, cu nimeni, niciodata.

Dupa cum vedeti, chiar au fost momente extraordinare din viata mea, momente de care imi voi aminti cu drag, prieteni care imi vor ramane alaturi intreaga viata. O parte din ei au plecat de mult din companie, o parte inca sunt acolo. Pana la urma, oriunde ar fi, vor fi mereu in mintea si sufletul meu, indiferent de cat de departe vom fi unii de ceilalti.

P.S. Gasiti pe tagul 1and1 majoritatea articolelor scrise de-a lungul timpului despre acest subiect.