Scrisoare deschisa catre Cabral

 Proaspat revenit in tara, am dorit sa citesc cate ceva din cele ce s-au intamplat la Webstock-ul de anul acesta – cred ca primul dintr-o lunga serie la care nu pot sa particip. Si primul articol pe aceasta tema a fost tocmai al tau, un articol care m-a intristat, pentru ca desi pe de o parte ai dreptate, pe de alta parte, eu cred ca lucrurile merg intr-o directie normala si chiar as putea spune de maturizare a blogosferei.

Ca sa intelegi mai bine ce vreau sa spun, o sa iti spun o poveste. Mie imi plac povestile, si cred ca si tie. Mai stiu ca iti plac sporturile extreme, nu stiu daca printre ele este si alpinismul, dar pentru povestea mea merge de minune.

In urma cu cativa ani, blogosfera parea un fel de taram de aur. Si oamenii care formau acest grup erau niste oameni deosebiti. Cred ca si zilele trecute vorbeam cu cineva si ii spuneam ca nu sunt atat de mari beneficiile banesti aduse de blog, dar ca prin intermediul lui am reusit sa cunosc o groaza de oameni faini ca tine, ca Andi Moisescu si ca altii. In general le spun celorlalti despre voi, pentru ca probabil nu au auzit de ceilalti oameni faini din online, care nu sunt si vedete tv.

Vazand taramul minunat al bloggerilor si al pasiunii lor pentru a se dezvolta si a creste mai mult, am decis ca este acel grup de oameni din care vreau sa fac parte si am decis sa pun si eu umarul asa cum pot la cresterea si dezvoltarea acestui grup.

Povestea unui alpinist si a luptei sale

In urma cu cativa ani, am cunoscut primii „alpinisti”, acestia aveau unicul scop sa se catare pe stanci si sa atinga de fiecare data culmi cat mai inalte. Pentru ca imi placea sa ma catar, am devenit si eu un „alpinist”. Si pentru ca era totul asa frumos si toti oamenii acestia isi doreau sa ajunga cat mai sus, dar sa atraga alti oameni care sa se bucure si ei de privelistea minunata din varful muntilor, am zis ca la randul meu sa caut la nivel local un mic grup de pasionati si sa incercam sa urcam impreuna pe culmi din ce in ce mai inalte.

Si in primii ani a fost bine, ne intalneam des, mergeam impreuna sa escaladam stanci, comunitatea crestea si lucrurile mergeau ca pe roate. Manat de dorinta personala de a ajuge cat mai sus, am incercat din rasputeri sa trag si pe altii dupa mine. Intr-un fel, cred ca acolo am gresit putin, fortandu-i sa urce stanci pe care inca nu le puteau urca, dar nu despre asta este povestea mea de astazi.

Uneori urcam eu mai sus, alteori urcau ei si eu ramaneam in urma. Era foarte frumos ca ne ajutam unii pe altii, ca atunci cand urcam, stiam ca nu sunt singur si ca exista un coleg care are grija de franghia mea de siguranta si ca, daca voi pica, nu ma voi lovi de stanci, ca ei ma vor ajuta sa ma ridic la loc. La fel cum faceam si eu pentru ceilalti.

Apoi au venit vremuri tulburi, vremuri in care, in loc de o mana intinsa de ajutor pentru a ajunge pe o noua stanca, primeam un ghiont, sau chiar si mai mult, un picior. Vremuri in care daca incercam sa urc mai sus, eram tras in jos si chiar primeam mai multe lovituri, pentru ca ceilalti sa fie siguri ca nu cumva ajung eu primul in varf.

Si la un moment dat am primit atatea lovituri incat am cazut, au incercat cativa sa se prinda de coarda mea de siguranta, dar era deja prea tarziu, picasem si ma durea fiecare os al fiintei mele. Facusem o greseala si greseala respectiva parea sa fie fatala. Cei aflati pe stanci radeau si se bucurau. Erau cativa care ma compatimeau. Imi aduc aminte si acum ziua in care un coleg de blogosfera mi-a spus ca ar fi bine sa ma ascund sub o stanca si sa stau acolo forever. Cazatura mea avea efect in randul celorlalti alpinisti si toti discutau despre asta.

Desi aproape ca nu ma mai puteam misca, am luat decizia sa ma ridic si sa merg mai departe, sa urc din nou pe stanci si sa ma pot bucura de privelistile de alta data. Si desi ma dureau inca toate oasele si abia ma puteam misca, am inceput sa urc inca de a doua zi.

Doar ca de data aceasta am hotarat sa urc singur. E greu, e foarte greu. De multe ori ma uit la mainile sangerande si ma gandesc ca nu e nimeni care sa tina de coarda de siguranta. Stiu ca daca pic, trebuie sa ma ridic singur si sa urc din nou. Stiu ca e mai greu asa. Dar mie mi-e bine asa.

Urcand pe stanci, cateodata dau de cate un grup de alpinisti care se catara si ei, de cele mai multe ori ma feresc de ei si aleg alt traseu, poate un traseu mai greu sau mai lung, dar care sa ma tina deoparte de ei. De cele mai multe ori sunt veseli si pusi pe glume si au intentii bune, dar nu se stie niciodata cand se razgandesc si, in loc de o mana intinsa, iti ofera un branci in prapastie. Mai bine aleg alt traseu.

De cativa ani urc singur si ating noi si noi varfuri. Iar atunci cand ajung in varf, ma opresc pentru o clipa si ma uit departe in zare. Acolo vad altii ca mine, care urca singuri, uneori ii vad chiar cocotati pe o stanca mai inalta decat a mea si ma bucur de reusita lor. Ne salutam si ne intelegem fara vorbe. Apreciem munca celuilalt si ne bucuram pentru varful pe care l-a atins, apoi ne vedem mai departe de drum.

Exista si un pisc, undeva foarte sus, pe care sunt cativa alipinisti experimentati, fac asta de multi ani si experienta si-a spus cuvantul. Uneori ma uit la ei si sper ca intr-o buna zi sa pot ajunge si eu pe acest pisc. Alteori ii privesc cand stau la masa, in varful piscului si se bucura de tot ce e in jur. Ma intristez in momentele in care il vad pe unul dintre ei ca arunca mizeria in jos, pe cei care urca si ma bucur nespus de mult atunci cand tot cate unul dintre cei vechi arunca cate o coarda pentru a ajuta cate un alpinist obosit dupa atata urcus.

Nu stiu cat de lung si anevoios va fi drumul, stiu doar ca nu se termina niciodata, ca mereu vor exista munti mai inalti si stanci mai mari. Nu pot decat sa fiu optimist si sa ma bucur cand vad ca nu sunt singurul care urca, ca mai incearca si altii. Mai stiu si ca eu imi voi continua drumul meu, poate doar de dragul privelistilor oferite, sau poate de dragul provocarilor.

Ma pregatesc pentru a urca zilele acestea pe un munte foarte abrupt si riscant. Si culmea, desi imi place sa calatoresc singur, am rugat cativa apropiati sa imi tina o coarda de siguranta. Mi-e frica de faptul ca daca voi pica si ei vor fi trasi putin in jos. Si cu toate ca mi-e frica, nimic nu ma poate opri in incercarea mea de a urca. Absolut nimic.

P.S. Pentru ca uneori va place atunci cand cineva da nume, am zis ca sa o fac si eu. As putea sa va dau multe nume, dar am sa ma rezum la unul singur. Observ foarte des cand ma opresc pe cate un varf, ca pe un alt varf, alaturat, tocmai a terminat de urcat Bogdan Dascalescu, poate ar fi bine sa stati cu ochii pe el si sa invatati cate ceva din tehnicile lui de catarare.