Posted by 
Daca tot trebuie sa dam copy-paste, eu zic sa dam la lucruri frumoase. Mi-am amintit azi de un text genial pe care l-am citit in adolescenta. Si am zis ca nu se poate sa nu-l dau si altora sa-l citeasca sau sa il reciteasca, pentru ca am ceva pretentii de la cititorii mei. Textul este scris cu diacritice, ca nu mi-as fi permis totusi sa pun ceva scris de acest geniu al literaturii romane fara diacritice.
Stea,
Sărac de bunuri, frumuseţe şi spirit,inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţii, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu, cât te visez veghind şi, de dorm, la imaginea luminii lor sunt deştept.
Poţi oare ghici simţirea cu care am scris, înger? …O nu! În viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte! Închipuieşte-ţi că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea n-ar rămâne nimic decât olungă, întrupată desperare. Tu nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor în care te mişti tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputinţă de acultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găsesc marginile în puterile celui ce le are, când oasemenea inimă şi-ar ridica aspiraţiunile până la tine, şi le-ar ridica fără voinţă, luptând spre a le năduşi, neputând să le reziste, ce-ar simţi un asemenea om? Întristare? Asta nu-iîntristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă. Desperarea ucide, această simţire munceşte. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este-o nemărginire de dureri; şi nu deodată, fibră cu fibră se rupe inimamea. Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simţire este iadul. Mario! poţitu să-ţi închipuieşti un asemenea chin fără să plângi — de milă, nu — de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte; de venin să fie un suflet, sunt dureri caretrebuie să-l îndulcească, şi nu e durere mai mare decât a mea. De ce sunt eu în lume, când tuai fost menită să fii? De ce-au căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb de-aş fi fost, decât amar scăpam! De n-aş fi fost defel, scăpam de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. — Floare! cum surâzi în grădina zilelor tale, fără să ştii că o inimă se rupe; stea! cum luceşti încerul tău, fără să ştii că un suflet moare. Şi, în neştiinţa ta, eşti şi mai frumoasă, eşti şi maimult cauza unor crude dureri. Ah! cât eşti de frumoasă şi cu cât eşti, cu atâta mai nefericit sunt, şi cu cât sunt, cu atâta mai frumoasă eşti! — N-am avut speranţe, puţin mi-a păsat; n-am avut dorinţe, nici una-n lume, puţin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una, care, să-mi cuprindă toată viaţa mea, şi aceea nerealizabilă, tu! — Oricât de mare ar fi mila ta, până acolo nu se poate coborî. Nu-mi zâmbi! Zâmbetul tău m-ar umple de speranţe vane. A mă iubi nu-ţi este permis, dispreţueşte-mă! te rog! Poate dispreţul tău m-ar omorî şi moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. Sărut urma pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, dispreţuieşte-mă! Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şicu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.
Mario!… aşa-i că astfel te cheamă! nu se poate să te cheme altfel… tu!… nu-ţi pot zice altfel… Adio! Adio!
Comentariile nu cred ca-si au rostul dupa un asemenea text.