Jurnal de COVID: fluturasii (partea a II-a)

Posted by

Vreau sa va anut inca de la inceput ca aceasta parte din articol o sa aiba iz stiintifico-fantastic, nu este o parte obiectiva si am dorit sa expun experienta mea din acele momente marcate de febra, probleme de respiratie si de lucrurile din jurul meu care pareau total ireale. Am ales aceasta expunere de dragul povestii si pentru a nuanta mai bine gandurile mele din acele momente si nu pentru a avea o imagine clara cu ceea ce s-a intamplat.

Stateam si asteptam in salvare, intai a venit un domn doctor, mi-a mai verificat inca o data saturatia de oxigen si mi-a spus ca vine cineva sa ma ia pe sectie in 10-15 minute si a plecat. Nu i-am dat foarte mare atentie la momentul respectiv. Dupa masurare am scos telefonul si le-am aratat celor de pe salvare ca pulsoximetrul de pe telefonul meu nu arata mare diferenta de cel medical. Inca insistau ca e caz usor si ca sunt doar speriat (cu apropouri ca trebuia sa raman acasa), iar asta ma cam iritase putin dar febra revenea, alergatura cu imbracatul si mers la masina salvarii jos, eram obosit, asa ca nu mai conta, asteptam.

Si astfel a aparut primul fluturas, acesta s-a uitat la mine, m-a intrebat daca sunt bine si mi-a zis sa-l urmez. Si aici incepe povestea mea semifantastica.

La prima vedere nu-mi dadeam seama daca persoana din fata mea era tanara sau in varsta, era doar mica de statura si cu un echipament interesant pe ea, nu se vedea aproape deloc fata, iar pelerina galbena cu multe falduri ma ducea cu gandul la costumatia din Assassin’s Creed. In cap pareu infipte in stil japonez doua betisoare care sa tina viziera si ma tot gandeam care e rostul lor sa intepe costumatia de protectie ca asta le-ar face un defavor. (Zilele urmatoare aveam sa ma conving ca fusese doar o iluzie si de fapt sunt niste prinderi de la viziera.)

Am urmat micul samurai japonez pe holurile spitalului, cum un soldat isi urmeaza capitanul. Paream intr-un joc pe calculator unde urmam orbeste un personaj cu totul si cu totul fantastic, ceva intre Assassin’s Creed si un samurai japonez.

Am inceput sa analizez holurile pe care mergeam, un sir de geamuri dadeau catre camere care pareau parasite, holul slab luminat si camerele respective imi dadeau senzatia ca sunt intr-un film apocaliptic, ca asta e o cladire parasita dintr-un serial apocaliptic si ma duc spre ultima zona de supravietuire. Un fel de reclama luminoasa indica un fel de sala de conferinte ce parea construita in alte vremuri.

Eram intr-un scenariu total ireal si imi urmam cu atentie capitanul. Am ajuns la un lift, s-au deschis usile si in partea cealalta se vedea zidul de beton, nu erau usi sau nu pareau sa fie, ceea ce imi completa in continuare fascinatia pentru filmul apocaliptic care se desfasura in capul meu.

Am ajuns la etaj, inca un colt si am ajuns la un hol luminat, am ajuns la civilizatie. Am intrat pe o usa iar dincolo de un perete de sticla erau mai multe persoane care se uitau ciudat la mine. Intre timp a mai aparut un fluturas (asta cred ca a fost momentul in care am decis sa le zic asa) si pregateau amandoi instrumente ca sa-mi ia temperatura, oxigenul, tensiunea, analize si ce mai trebuia facut.

De dincolo de geamul de sticla o doamna doctor s-a prezentat si mi-a spus ca o sa aiba grija de mine: „Buna seara, domnule Schiopu, eu sunt doctorita Iordache si o sa am grija de dvs, stati linistit ca sunteti pe maini bune”. Tanara, frumoasa, am incercat sa ii zambesc de sub masca, dar nu puteam sa-i dau prea mare atentie. Urmaream cu indarjeala cei doi fluturasi incercand sa nu-mi pierd din ochi capitanul. La un moment dat mi-a zis sa-l urmez si m-am mai linistit putin, nu-mi pierdusem capitanul inca.

L-am urmat la salon unde in curand a venit si celalalt fluturas, un fel de ingeri care ma ajutau sa ma shimb si sa ma pregatesc de analize. Am stiut ca sunt pe maini bune si m-am relaxat. I-am lasat mesaj sotiei sa stie ca-s in salon si ca sunt niste fluturasi tare draguti care vor avea grija de mine…

Aici se incheie partea a doua, una care sper sa va placa asa, in stilul fantastic in care l-am povestit, o sa urmeze probabil in curand si partea a treia, una poate mai obiectiva si mai legata de realitate.

Poti citi si partea I aici.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.